O PREDICĂ PICTATĂ

Cu mulți ani în urmă, un pictor stătea în atelierul lui, ținând în mână pipa, pe care o luase din gură în cinstea vizitatorului său, vicarul Bisericii Hieronymus. Artistul încă nu ajunsese la vârsta mijlocie. Era vestit în Düsseldorf și se spunea despre el, că numele lui va ajunge cunoscut în toată lumea, Stenburg. Dar pictorul gândea cu resentiment, că dacă va veni vreodată timpul acesta, el va fi deja prea bătrân ca să mai savureze viața. De altfel, nici acum nu era chiar nefericit. Iubea pictura și uneori era așa de adâncit în arta lui, încât uita totul, în afară de tabloul de pe șevaletul lui. În același timp Stenburg nu era mulțumit cu prestația lui, deși făcuse deja treabă bună. El dorea mai mult decât o treabă bună. Deci în străfundul inimii lui totuși nu era fericit, chiar dacă multora li se părea că este de invidiat.

Acum vorbea: ‚Nu, venerabile părinte, nu merge. Alocați prea puțin timp și bani pentru un asemenea tablou. Pe un tablou de altar trebuie puse multe figuri și toate vor să fie bine studiate.’

‚Ei bine, astfel mărim perioada de realizare și mărim prețul; contați pe acestea. Știu că sunteți un om cinstit, domnule Stenburg. Deci la lucru!’

‚Bine atunci, într-o lună puteți veni iar; atunci voi fi terminat studiul pentru tablou.’

Bărbații s-au despărțit, amândoi mulțumiți până acum; iar în timpul săptămânii următoare, pictorul a petrecut mult timp în cartierul evreiesc al orașului, pentru a căuta modele pentru chipurile sale.

Părintele Hieronymus a venit din nou în atelier și s-a arătat mulțumit. El a cerut doar ca figura principală din tablou să fie Mântuitorul muribund; toate celelalte le lăsa cu plăcere în grija pictorului. Și a fost bucuros să vadă că lucrarea înainta vioi sub mâna pictorului.

Dar pe când frunzele proaspete au început să se arate în tufișuri și în copaci și când primele flori au început să răsară, sufletul pictorului a fost cuprins de un dor imens de a lăsa orașul în urmă și să umble prin împrejurimi cu caietul lui de schițe. Într-o zi a zărit la marginea pădurii o țigăncușă, care împletea coșuri de paie.

‚Ce tablou excepțional ar furniza’, s-a gândit Stenburg, ‚dar oare va cumpăra cineva o țigăncușă? Cu greu!’

Fata l-a observat pe pictorul care stătea acolo și aruncând paiele jos, a sărit în sus, a ridicat mâinile deasupra capului și înainte ca el să se fi așteptat, ea dansa ușor și grațios în fața lui, arătându-și dinții albi și chiuind de bucurie.

‚Stai liniștită!’ a exclamat Stenburg, căci brusc s-a copt în el hotărârea, nu numai să deseneze fata, ci s-o și picteze.

Deci înțelegerea fusese făcută. Pepita, fata de țigan, trebuia să vină acasă la Stenburg pentru a fi pictată. Ea a apărut, într-adevăr, la timpul stabilit și era plină de admirație. Ochii ei hoinăreau prin atelier încolo și încoace, de la un tablou la altul. Dar curând, toată atenția ei a fost captată de marele tablou de altar, care se apropia de finisare. Ore întregi l-a privit cu atenție. În sfârșit, a întrebat cu o voce plină de respect: ‚Cine-i Acesta?’ arătând spre Domnul de pe cruce.

‚Acesta este Isus Hristos’ a răspuns Stenburg indiferent.

‚Isus Hristos? Cine este Acesta? De ce atârnă pe lemn? Ce a făcut? Ce au făcut cu El?’

‚A fost bătut în cuie, pe cruce, pentru a fi omorât. Așa, acum întoarce-te puțin spre dreapta; așa, acum este bine; rămâi liniștită așa!’

Stenburg lucra cu pensula, harnic, mai departe și nu scotea nici un cuvânt.

‚Ce fel de oameni sunt aceia, din jurul omului de pe cruce?’ –

‚Ascultă, copila mea’, a zis artistul, ‚nu întreba și nu vorbi atâta. Trebuie să stai liniștită și să taci.’

Micuța tuciurie n-a îndrăznit mult timp să mai scoată vreo vorbă. Dar nu și-a luat ochii de la tablou și de la omul durerii. De fiecare dată când venea în atelier, creștea puterea pe care acest tablou îl exercita asupra ei. Uneori îndrăznea iar să pună o întrebare, căci o devora curiozitatea.

‚De aceea L-au răstignit? Era rău? Cu adevărat rău?’

‚Nu, era bun.’

Aceasta era tot ce a aflat dintr-o convorbire, dar ea aduna cu grijă fiecare cuvânt și din fiecare propoziție învăța ceva în plus despre această taină.

‚Dar dacă era bun, de ce au făcut așa ceva? L-au chinuit numai puțin timp și apoi L-au lăsat să plece? A murit? Dar de ce?’

‚S-a întâmplat pentru că’ – Artistul a făcut o pauză; cu capul aplecat într-o parte, a pășit înainte și i-a aranjat rochia.

‚Pentru că’ – a reluat Pepita cu răsuflarea tăiată.

Artistul s-a întors la paletă, apoi privind-o a fost înduioșat de privirea ei întrebătoare, cu ardoare.

‚Acum ascultă, vreau să-ți povestesc o dată pentru totdeauna, ca să te astâmperi, dar apoi să nu mai întrebi în continuare.’

După aceea Stenburg a povestit copilei istoria de la cruce – nouă pentru Pepita, în același timp așa de veche pentru artist, încât nu-l mai impresiona deloc. Ah, istoria de la cruce nu l-a emoționat niciodată și nu l-a condus la pocăință. Putea picta acea agonie, fără să-i tremure nici un nerv, dar gândul la suferințele Domnului și la moartea Sa pentru noi, i-au strâns ei inima, întrucât voia să știe mai mult despre aceste lucruri. Ochii ei mari, negri, pluteau în lacrimi; numai sfiala ei a oprit-o să-și arate adânca emoție.

Tabloul de altar și țigăncușa, ca dansatoare spaniolă, au fost terminate în același timp. Sosise ultima vizită a Pepitei în atelier. Ea a privit fără emoție frumoasa înfățișare a ei înseși, apoi s-a întors și stătea în fața tabloului de altar, ca și când n-ar fi putut să se despartă de el.

‚Vino’, a zis artistul, ‚aici sunt banii tăi și încă un bănuț de aur pe deasupra, căci mi-ai adus noroc; ‚Dansatoarea’ este deja vândută.’

Fata s-a întors încet ca să plece.

‚Vă mulțumesc, domnul meu’, a spus ea mișcată și ochii ei plini de lacrimi au luat o expresie solemnă în timp ce adăuga: ‚Cât de mult ar trebui să Îl iubiți, desigur, din inimă, pentru că a suferit și a făcut toate, toate acestea, pentru dumneavoastră?’ –

Fața spre care ea privise în sus, se făcuse roșu închis. Artistul era profund rușinat. Nu știa ce s-a întâmplat. Țigăncușa cu rochița ei subțire, decolorată, părăsise de mult atelierul, dar lacrimile ei de înduioșare și întrebarea ei serioasă l-au zguduit profund și el nu mai putea s-o uite. Iar și iar îi răsuna acolo, veșnic: ‚Cât de mult ar trebui să Îliubiți, desigur, din inimă, pentru că a suferit și a făcut toate, toate acestea, pentru dumneavoastră?’

Curând lupta interioară a pictorului a devenit de nesuportat. Voia s-o curme și să aibă liniște. Așa că a mers la spovedanie. Părintele Hieronymus i-a pus mai multe întrebări și când și-a dat seama că el credea toate învățăturile bisericii, i-a dat dezlegarea de păcate și l-a asigurat că totul este în ordine. Câteva săptămâni a fost și el liniștit. Dar apoi a revenit vechea întrebare: ‚Cât de mult ar trebui să Îl iubiți, totuși, din inimă?’ Întrebarea cerea imperios un răspuns. Devenise neliniștit, conștiința i se trezise, iar toată viața lui plină de amor propriu și înstrăinarea de Dumnezeu și multele păcate au pășit în fața sufletului său. Nu putea lucra. În preumblarea lui prin oraș a aflat lucruri pe care mai înainte nu le-a băgat în seamă. – Într-o zi a observat un număr de oameni, bărbați, femei și copii, care se grăbeau spre o casă din apropierea zidului cetății. Era doar o clădire care arăta sărăcăcios, iar apoi a văzut că alții veneau din direcția opusă și zoreau și ei pe drumul care duce prin poarta scundă. Stenburg a întrebat ce se petrecea, de fapt, acolo, în fața lui, dar nu i s-a putut da nici o informație. Dar el n-a avut liniște până n-a aflat ce îi mâna pe acei oameni mulți în acea casă. El a auzit că acolo locuia un străin, un „reformat”, unul dintre acei oameni disprețuiți care, pentru tot ce fac și cred, caută o motivație în Biblie. Dar abia dacă era respectabil și abia dacă era sigur să ai ceva de-a face cu ei; mai bine nici să nu-i cunoști. Dar pictorul nostru, în profunda lui nevoie de pace cu Dumnezeu, n-a mai ținut cont de onoare și de părerea lumii. El și-a spus că poate acei oameni au ceea ce sufletul lui caută și dorește cel mai fierbinte.

Deci Stenburg a intrat în casă pentru a verifica și a asculta; cu siguranță nu pentru a se uni cu acești „sfinți” noi. Dar Dumnezeu a fost Acela care a călăuzit încoace sufletul în căutare. Predicatorul reformat era un bărbat cu credință vie, care mărturisea în puterea Duhul Sfânt, vestea îmbucurătoare despre mântuirea desăvârșită și gratuită în Hristos. Acesta s-a dedicat pictorului cu dragostea unui adevărat evanghelist, sau, mai bine zis, cu dragostea lui Hristos, i-a împrumutat, de asemenea, pentru o vreme, o copie prețioasă a Noului Testament, dar când, după câteva săptămâni a fost alungat din Düsseldorf, a trebuit să-și ia cartea cu el. Dar ceea ce Stenburg a auzit și a văzut, a rămas în inima lui. Și pentru că cele auzite au fost primite cu credință adevărată și dorință de mântuire, ele au conferit inimii lui pace și sufletului său viața veșnică.

Ah, acum nu mai trebuia nimeni să-l întrebe pe Stenburg: ‚Cât de mult ar trebui să Îl iubiți, desigur, din inimă, pentru că a suferit și a făcut toate acestea pentru dumneavoastră?’ El simțea în sufletul lui focul unei iubiri arzătoare. ‚Toate acestea le-a făcut El pentru mine. Cum pot să spun acum tuturor oamenilor, ce este această dragoste și ce face ea pentru ei, această dragoste nesfârșită care le-ar salva sufletele și le-ar lumina viața exact ca pe a mea? Ea este aici și pentru ei, dar lor le merge cum mi-a mers și mie: ei n-o cunosc. Oare cum pot să mărturisesc această dragoste? Eu nu pot să vorbesc și să predic. Sunt un om care vorbește puțin. Chiar dacă aș încerca, n-aș putea s-o fac. Dar dragostea arde în inima mea, numai că nu pot s-o exprim. – O, dragostea lui Hristos!’ – În timp ce medita așa, artistul, fără să se gândească prea mult la ceea ce făcea, desena cu un cărbune o schiță improvizată, reprezentând un cap încununat cu spini. Ochii i s-au umplut de lacrimi. Brusc l-a străfulgerat gândul: ‚Pot să pictez. Pensula poate s-o vestească. Ah, în acel tablou de altar, n-am pictat nimic altceva decât teamă și durere. Dar nu cunoșteam adevărul. Dragoste de nespus, nesfârșită îndurare, jertfă înălțătoare!’ Artistul a căzut în genunchi și s-a rugat să poată picta și vorbi demn.

Apoi a trecut la treabă. Pictura cu răstignirea, pe care Stenburg a realizat-o, multora li s-a părut o minune.

Pictorul n-a vrut să vândă lucrarea, ci a dăruit-o orașului său natal, ca dar de bunăvoie. A fost expusă în galeria de pictură, iar cetățenii s-au înghesuit în cete ca s-o vadă; vocile au devenit șoptite, iar unele inimi s-au muiat în timp ce stăteau în fața ei. Când cetățenii s-au întors acasă, știau câte ceva despre dragostea lui Dumnezeu și au reluat pentru sine, meditând, cuvintele pe care Stenburg le scrisese deslușit sub tablou:

„Toate acestea le-am făcut Eu pentru tine!

Dar ce faci tu pentru Mine?”

Pictorul obișnuia el însuși să meargă acolo unde fusese expus tabloul lui și dintr-un ungher îndepărtat să-i observe pe oamenii care se strângeau în jurul tabloului, în timp ce-L ruga pe Dumnezeu să binecuvânteze predica lui pictată. Într-o zi, după ce toți vizitatorii se îndepărtaseră, a observat o statură sărmană, care stătea în fața picturii sale și plângea amarnic. Artistul s-a apropiat de ea. ‚De ce plângeți?’ a întrebat el.

Fata s-a întors; era Pepita. ‚O, domnul meu, dacă m-ar fi iubit și pe mine așa! Eu nu sunt decât o biată țigancă. Pentru dumneavoastră, domnul meu, poate există o asemenea dragoste, dar nu pentru unii ca noi, oameni pierduți, cum sunt eu.’ Și lacrimile ei de disperare curgeau nestingherite.

‚Pepita, toate acestea au fost și pentru tine.’ Și atunci artistul, în a cărui inimă fusese acum turnată dragostea lui Dumnezeu, i-a povestit totul. Până la ora târzie când se închidea galeria, au stat acolo și au vorbit. Acum pictorul n-a obosit să răspundă la multele ei întrebări, căci sufletul lui nu cunoștea nimic mai înalt și mai prețios decât Isus, Fiul lui Dumnezeu și Mielul lui Dumnezeu. El i-a povestit fetei despre acea viață minunată, despre moartea slăvită și despre învierea glorioasă a Domnul, care încununează totul și i-a explicat și despre tot ce posedă aceia al căror Mântuitor a devenit Isus Hristos, pentru că și-au găsit adăpost în EL. Ea a ascultat vorbele convingătoare, le-a acceptat și a crezut în Domnul: „Toate acestea le-am făcut Eu pentru tine!” 

Doi ani au trecut de când tabloul de altar fusese comandat. Era din nou iarnă și extrem de frig, iar vântul spulbera zăpada subțire pe străzile din Düsseldorf și zguduia ferestrele locuinței artistului. Lucrul acelei zile fusese făcut, iar acum stătea și citea din iubitul său Testament, pe care și-l putuse face rost doar cu multă osteneală.

Deodată a bătut cineva la ușă și a intrat un bărbat. El avea înfășurată în jurul lui o blană de oaie, părul îi atârna în bucle întunecate în jurul feței. Cu priviri înfometate a privit pâinea și carnea de pe masă, în timp ce-și spunea mesajul.

‚Oare ar veni domnul pictor cu mine, ca să facem un drum important?’

‚Unde să merg?’

‚O muribundă dorește să vă vadă.’

‚Întâi mâncați’, a zis artistul, ‚apoi vă voi însoți’. Bărbatul și-a murmurat mulțumirea și a înghițit mâncarea.

‚Ați fost flămând?’

‚Domnul meu, toți suntem înfometați.

Stenburg a poruncit să se aducă o traistă cu provizii.

‚Puteți s-o duceți dumneavoastră?’

‚O, cu plăcere, cu plăcere, dar veniți, nu este timp de pierdut.’

Artistul l-a urmat. Călăuza lui l-a condus repede printre străzi, în câmpul deschis. Ramurile copacilor erau încărcate de zăpadă, nici o cărare nu se vedea, dar bărbatul mergea înainte fără șovăială. În cele din urmă au ajuns la un luminiș înconjurat cu copaci, unde erau câteva corturi.

‚Intrați acolo’, a zis bărbatul, arătând spre unul dintre corturi. Apoi s-a întors spre un grup de bărbați, femei și copii, care se înghesuiau în jurul lui. Aplecându-se foarte mult, pictorul s-a strecurat în cort. O rază strălucitoare de lună lumina interiorul sărăcăcios. Pe un morman de frunze uscate zăcea o fată tânără. Fața ei era slăbită și suptă. ‚Pepita!’

La timbrul vocii a deschis ochii, un zâmbet ca transfigurat i-a jucat pe buze, s-a ridicat în coate.

‚Da’, a zis, ‚a venit Isus să mă ia! Bunul Păstor Își ia mielul pe care l-a salvat. Acum vreau să-mi iau rămas-bun de la dumneavoastră și vreau să știți cât sunt de fericită. Da, El a făcut totul, totul pentru mine.’

Nu mult după aceste cuvinte Pepita a adormit fericită și a plecat la Mântuitorul și Domnul ei.

Și ceasul lui Stenburg a venit nu mulți ani după aceea, când a putut pleca pentru a fi la Hristos. 

Mulți, mulți ani după plecarea acasă a Pepitei și a prietenului nostru, a ajuns la Düsseldorf un tânăr nobil serios. Era în drum spre Paris, unde voia, ca tânăr om politic, să culeagă experiență de viață și înțelepciune. Era bogat, avea mari daruri spirituale, lumea zăcea luminoasă înaintea lui. În timp ce caii lui se odihneau, s-a dus în vestita galerie și acolo a rămas ca împietrit în fața tabloului lui Stenburg. Iar și iar a citit mottoul de pe ramă. Nu se putea desprinde – era pătruns cu totul. Dragostea lui Hristos i-a cuprins sufletul cu o apucare puternică. Au trecut ore, lumina a pălit, paznicul a atins umărul tânărului nobil, pentru a-i aminti că sosise vremea să închidă galeria. Venise noaptea, da, dar pentru bărbatul tânăr se iviseră zorii unei vieți noi.

Era Zinzendorf. El s-a întors la han, s-a urcat iar în trăsura lui, dar cu hotărârea fermă de a așeza la picioarele Mântuitorului și Domnului său: toți banii lui, toată slava și întreaga viață și să trăiască pentru Acela care a murit pentru el. –

Tabloul lui Stenburg nu mai este în galeria din Düsseldorf; a fost distrus într-un incendiu, împreună cu multe alte tablouri, dar predica lui și-a făcut lucrarea, Dumnezeu a folosit-o ca să vestească multor suflete scumpe, câte ceva despre nesfârșita lui dragoste.

Știi tu câte ceva despre ea, iubitul meu cititor? Și ce răspunde inima și viața ta la întrebarea serioasă a Domnului: „Toate acestea le-am făcut Eu pentru tine, dar ce faci tu pentru Mine?”