Cea mai timpurie copilărie a mea am petrecut-o pe insulă – pe proprietatea părintească. A fost o perioadă fericită, care n-a fost tulburată de nici o suferință și nici o mâhnire. În înaltele, splendidele păduri de stejar ale moșiei noastre, în care aveam voie să mă plimb - și pe țărmul mării apropiate și imense, am obținut timpurii și adânci impresii despre mărimea și maiestatea lui Dumnezeu. Dar din Cuvântul Lui n-am avut parte de învățătură mai mulți ani.
La nouă ani am primit o educatoare. Aceasta mi-a cerut într-o zi, imediat după angajarea ei, să-i spun „Tatăl nostru”. Nu învățasem și nu auzisem niciodată această rugăciune. ‚Cum’, a exclamat educatoarea, ‚aveți aproape zece ani și nu știți Tatăl nostru? Și nici n-ați auzit vreodată că Dumnezeu este Tatăl nostru?’ – Am tresărit bucuroasă la această întrebare sau minunată informare, că marele și atotputernicul Dumnezeu este Tatăl meu. Acest cuvânt a umplut sufletul meu tânăr cu o uluire voioasă, dar plină de venerație și pot să spun că zile întregi nu m-am mai gândit la nimic altceva. Dar în același timp, după cum îmi amintesc, această informație a adus și prima mea suferință. Și anume, am fost abătută și speriată că scumpii mei părinți, la care întotdeauna am privit numai în sus, cu admirație, încă nu mi-au făcut chiar ei această mare și minunată comunicare. Dar am privit cu sentimente noi lucrurile și lucrările lui Dumnezeu din jurul meu. Dar sentimentul că eu sunt o creatură păcătoasă, iar Dumnezeu este sfânt, nu s-a trezit prea curând în mine. Eu mă consideram bună. Când într-o zi, ca fată de 12 sau 13 ani, am găsit în biblioteca tatălui meu o carte franțuzească deschisă și am privit în ea și am citit în ea afirmația: „Există ceva în nefericirea altora, care nu ne displace”, atunci chiar mi-am consolidat îngâmfarea. Căci de o asemenea bucurie răutăcioasă sau răutate a inimii nu mă simțeam capabilă. Dar cu timpul Dumnezeu a descoperit ochilor mei, starea mea interioară. Astfel m-am speriat într-o zi de mine, nu mult după aceea, pentru că m-a bucurat vestea, că un băiat de vârsta fratelui meu nu și-a luat examenul de admitere la o anumită școală de cadeți; căci astfel era pentru admiterea fratelui meu în această școală de cadeți, care întotdeauna putea să accepte numai un număr limitat de tineri, disponibilă o șansă mai bună de a fi admis. Cum spuneam, m-am speriat de mine, căci mi-am dat seama că și în mine există bucurie răutăcioasă și pizmă, în loc de reală iubire a aproapelui. Iar Dumnezeu a adâncit în mine autocunoașterea și sentimentul nedesăvârșirii și al păcătoșeniei. Am ajuns la lupte lăuntrice. Ah, dacă m-aș fi putut destăinui cuiva! Preotul nostru, un bătrân venerabil, era prea distins pentru mine; cum să fi îndrăznit să merg la el și să mă deschid în fața lui? Ah, ce mult aș fi dorit să-l las să arunce o privire în sufletul meu, căci nu mă îndoiam că el ar putea potoli curând furtuna din lăuntrul meu, pentru a face loc aici unei păci și liniști durabile.
La fel de neașteptată mi s-a ivit și ocazia unei discuții cu preotul. Și anume, un incendiu a transformat în cenușă casa parohială, iar familia preotului a fost primită de părinții mei la castel, pentru mai mult timp. Aici l-am văzut zilnic pe preot. Când a trebuit să merg într-o zi în camera lui, la cererea mamei mele, după o luptă serioasă am pășit înăuntru cu hotărârea fermă, să-i spun acum bătrânului prieten și sfetnicului duhovnicesc din casa noastră, marea mea suferință și chinul meu sufletesc. Cu inima bătând și cu răsuflarea tăiată i-am mărturisit bătrânului domn luptele mele pentru curăție și desăvârșire lăuntrică, marea mea nevoie, din care nu aveam nici o salvare. Dar vai! Nu venisem cu chinul meu sufletesc la medicul potrivit. El nu mi-a recunoscut suferința sau n-a știu să mă tămăduiască. Căci atunci când am ajuns la sfârșitul mărturisirii și al tânguirii mele, bătrânul și-a pus mâna pe capul meu și a spus doar: ‚Copilă, acestea sunt gânduri adânci.’ Astfel m-a lăsat să plec. Foarte îmbujorată din cauza iritației lăuntrice și în același timp profund indignată și dezamăgită de aceste cuvinte care nu spuneau nimic, am ieșit în grabă din cameră. Oare nu exista nici o mângâiere și nici un ajutor pentru mine? Știam că acum, după „confirmarea” mea, pe care am primit-o la 16 ani, trebuia să mă mut din liniștea și singurătatea de la țară, în K., animatul nostru oraș de reședință, pentru a fi introdusă în viața lumii. O, cât de îngrijorată și de întristată eram! Ce groază îmi era! Am scris în jurnalul meu într-o seară, deci după ce mi-am deschis degeaba inima în fața preotului nostru și am căutat la el zadarnic mângâiere și putere, în mod deosebit având în vedere perioada serioasă care-mi stătea în față: ‚O, tu, lume ipocrită, șarpe, te vei încolăci și în jurul meu și mă vei omorî; căci nu văd nici o salvare pentru mine.’
Așadar, după o vreme, părinții mei s-au mutat cu mine în acest oraș. Cât de multe lucruri noi și extraordinare am văzut aici! Dar nu mi-au fascinat inima. Îmi căutam bucuria în natură și mi-ar fi plăcut să găsesc acolo sau în altă parte dezlegarea misterului: cum și-ar putea găsi inima unui om, care tânjește după pace și curăție desăvârșită, aceste bogății într-o lume murdară și lipsită de pace. Duminica mergeam aproape regulat la biserică și mă țineam departe de agitația lumii. Astfel au trecut câțiva ani.
În drum spre biserică întâlneam adesea un bărbat tânăr, care mergea și el la predică. Era baronul R. Cu timpul, acesta a făcut cunoștință cu mine și mi-a cerut mâna și pentru că am învățat să-l cunosc ca pe un om temător de Dumnezeu și pentru că era un funcționar bine văzut și plin de nădejde, am devenit soția lui. Pe atunci era o raritate să vezi venind domni cu această situație, să asculte Cuvântul lui Dumnezeu; de aceea am fost fericită să fiu unită cu el. Căsnicia a și fost una foarte fericită. Dar de Dumnezeu nu m-am apropiat mai mult. Nu-mi doream mai mult decât aveam și trăiam cu totul în fericirea căminului, mai ales de când Domnul ne-a dăruit un băiețel, iar scumpul meu soț, care ocupase un post în legația daneză, trebuia să locuiască împreună cu mine în zgomotoasa metropolă Paris, unde doamnele machiate de la Curte și distracțiile cercurilor înalte, m-au înstrăinat și mai mult de lume.
După câțiva ani foarte fericiți, am călătorit împreună cu copilul nostru, pentru câteva săptămâni în țara natală, pentru a petrece aici, la cei dragi ai noștri, durata concediului soțului meu. În vremea aceasta, cât am fost acasă, acesta studia ziarele mai cu zel ca de obicei și atunci am văzut de multe ori o umbră întunecată pe chipul lui frumos, pe care n-o puteam alunga. Într-o zi mi-a spus: ‚M., mă tem că va fi război între Germania și Franța. Consider că este de datoria mea să mă întorc imediat la Paris, la postul meu.’ Ar fi fost fără sens să încerc să-mi rețin soțul, care știa întotdeauna ce voia și ce trebuia. Așa că ne-a lăsat acolo, pe mine și copilul, pentru a-l urma mai târziu. După o despărțire sinceră, dar fără o bănuială deosebită din partea mea, că vor veni vremuri grele asupra noastră sau chiar că moartea l-ar putea răpi pe scumpul meu soț, pe care-l iubeam cu patimă și-l idolatrizam, ne-am despărțit.
Soțul meu era încă în drum spre Paris, era încă pe pământ german, când în 19 iulie a urmat declarația de război. Presimțirea lui nu l-a înșelat. Cu siguranță că a știut ce trebuia să vină mai devreme sau mai târziu, și din cele ce văzuse și auzise la Paris.
Apoi au urmat cu repeziciune lupte serioase, în care se războiau între ele, în lupte fierbinți armatele celor două țări vecine. Dumnezeu a dat victorie steagurilor germane, iar trupele Germaniei au înaintat în Franța de nestăvilit, luându-l prizonier pe împărat și după numai câteva luni stăteau în fața Parisului, pe care l-au încercuit ca și cu un inel de fier. Ah, ce săptămâni și luni de groază au fost acestea, când Parisul a fost împresurat și nici o veste nu mai ieșea și nu mai intra. Atunci am învățat să aștept. Luni întregi am stat fără nici un fel de veste. Numai o dată a venit prin Anglia o înștiințare scrisă de mâna lui, de la soțul meu pentru mine; părăsise Parisul împreună cu alte scrisori într-un balon, apoi, după ce balonul a coborât, a fost predată poștei și adusă mie. Pe atunci îi mergea încă bine soțului meu. Apoi a urmat iar o tăcere lungă și îngrijorătoare.
Dar într-o zi poșta mi-a adus o scrisoare din Anglia, de la prințesa de W., cu care, pe când ea stătea în castelul părintesc, aveam o relație familiară. Imediat am făcut legătura, într-o presimțire îngrijorată, dintre această scrisoare și soțul meu. Am pus scrisoarea jos și n-am deschis-o. Două zile a rămas închisă. Apoi am deschis-o în urma unor sfaturi serioase. Ea conținea vestea unei îmbolnăviri grave a soțului meu; era la pământ din cauza tifosului. (Vestea a plecat din Paris prin intermediul contelui, acum prințul de B., care se afla în cartierul general din Versailles, către prințesa de W. din Anglia și de acolo a ajuns la mine.)
Imediat ce am citit scrisoarea, încă în același ceas m-am pregătit pentru plecarea la Paris, cu o singură cameristă. Nici condițiile îngrozitoare din fața Parisului și nici foametea din orașul asediat, nici călătoria lungă pe timp de război și de iarnă cu ger cumplit – era în ianuarie 1871 - nu m-ar fi putut opri, când datoria mă chema alături de soțul meu bolnav, poate muribund.
O, ce călătorie a fost! În Germania am întâlnit trenuri lungi cu prizonieri, apoi trenuri de marfă cu bolnavi și noi înșine am fost transportate cu trenuri militare arhipline. Scrisoarea mea princiară de recomandare, în care erau declarate ținta și scopul tristei mele călătorii, mi-a deschis inimi și uși. Dar cu toate acestea a trebuit adesea să așteptăm zile lungi până am putut călători mai departe. În afară de aceasta mai veneau, dincolo de garnița germană, gările supraaglomerate, parțial distruse și reci, ale căror podele, ca și trenurile, erau adesea gros acoperite cu paie. Peste tot se vedeau din tren, până la Paris, urmele tragice ale războiului. Tabloul sumbru al peisajului corespundea întru totul stării fără nădejde a inimii mele. Minunatele clădiri ciuruite de gloanțe și distruse, mai ales din Versailles, pe care le-am văzut în frumusețea lor, îmi aminteau de castelul distrus al fericirii vieții mele, dacă soțul meu trebuia să moară. Da, acum eram în Versailles. Toate locuințele, vilele și clădirile erau pline de trupe germane. Despre găsirea adăpostului și despre șederea mea acolo, cât de amabil s-au purtat față de mine, nu vreau să vorbesc.
Zilele treceau una după alta, iar eu nu aveam voie sau nu puteam să merg în oraș. Chiar contele de B., pentru care aveam o scrisoare de recomandare de la prințesa W., n-a putut să mă ajute. A fost trimisă la Paris o ordonanță privind alte probleme urgente, dar, contrar dreptului de război, se împușca împotriva celor asediați; deci în nici un fel nu puteam găsi vreo intrare în oraș. A trebuit să rezist aici 14 zile lungi și îngrijorătoare, iar scumpul meu soț zăcea numai la câțiva kilometri depărtare de mine, pe patul de moarte.
În sfârșit, s-a predat mândrul, dar profund umilitul oraș. În prima trăsură care a avut voie să intre în oraș, ședeam eu, împreună cu diferite persoane pline de griji, care erau și ele mâhnite pentru viața rudelor lor, de care fuseseră despărțite forțat mai multe luni. De nedescris și de neuitat îmi sunt strigătele de jale și de bucurie la revederea lor. Aici morții erau plânși cu voce tare, acolo cei rămași în viață erau salutați cu voce tare. Ah, scumpul și profund iubitul meu soț făcea parte dintre cei morți. Sicriul lui încă mai era în biserica protestantă, unde a fost dus înainte de îngropare. Soțul meu a simțit înainte de moarte că eu aș fi prin apropiere; căci el a cerut ca ușa camerei lui să rămână deschisă și a reluat adesea: ‚Tocmai intră. Imediat va veni.’
Oricât de mare ar fi fost durerea mea, totuși nu pot să spun că am fost foarte deprimată. Așadar, având în vedere pierderea soțului meu și a pustiirii și a distrugerii care se constata peste tot în Paris, eram de părere că a venit sfârșitul lucrurilor și judecata de apoi stătea în fața ușii; de aceea speram să-mi văd curând soțul. Exprimarea condoleanțelor de către domni și doamne cunoscuți, din alte legații, m-au lăsat rece, numai cuvintele calde ale soției delegatului olandez, care, așa cum mi-am dat seama mai târziu, era o creștină credincioasă, o femeie modestă și bună, mi-au mers la inimă. Dar ele îmi erau ca sunete și ca o muzică dintr-o țară îndepărtată, care era mult deasupra mea și spre care nu cunoșteam nici un drum. De îndată ce a fost posibil ne-am întors la K. Acolo am trăit de atunci într-o deplină singurătate și izolare, dar în aceasta nu eram, de fapt, nemângâiată, căci trăiam în savurarea fericirii care rămăsese în urma mea și zăboveam cu inima în trecutul fericit. Nu primeam vizite, nu făceam vizite, nici nu ieșeam. Nici măcar băiețelul meu, pe care l-am lăsat în grija rudelor, nu mai avea vreun interes pentru mine, până când într-o zi acesta i-a fost trezit printr-un accident grav care i s-a întâmplat. Din diferite părți, mai ales din partea familiei regale, au stăruit măcar să fac iar plimbări sau să călătoresc. Într-o zi atâta am fost îndemnată, până m-am învoit să fac o plimbare cu trăsura, pe care trebuia s-o fac la „linia lungă”, cum se numesc instalațiile noastre la mare, în fața portului. Trăsura, la care erau înhămați cai curajoși, a venit și a rulat cu noi în afara orașului. Acolo, în port, animalele, din cauza unor focuri de armă, așa cum se aud adesea la plecarea sau la sosirea vapoarelor, s-au speriat și au luat-o la fugă cu noi. Am văzut moartea în fața ochilor. După câteva minute am fost azvârlită din trăsură; iar când m-am trezit eram în mâinile medicilor. Am petrecut mai multe zile inconștientă. Dar pericolul nu trecuse. Am fost mult timp grav bolnavă. Așa s-a sfârșit prima ieșire sau plimbare cu trăsura, pe care am întreprins-o după mult timp.
Dar boala n-a fost spre moarte, ci a înmugurit ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea, iar pentru mine a fost spre mântuirea veșnică și viață. Dumnezeu a vorbit cu mine, conștiința mea s-a trezit. Dumnezeu mi-a dezvelit inima și viața în lumina Lui sfântă. Aici am văzut, ca niciodată până atunci, că Dumnezeul cel veșnic, pe care L-am numitTată din anii când eram o fetiță, era un Dumnezeu sfânt, iar eu o sărmană păcătoasă. Mi-a fost scârbă de mine, ca lui Iov odinioară, în această lumină. Cum mă durea și mă căiam, mai ales pentru amorul propriu, în care până azi mă gândisem mereu numai la mine și mi-am căutat fericirea în creatură. Duhul lui Dumnezeu, care a lucrat în mine deja cu ani înainte și a trezit în mine o anume cunoștință despre stricăciunea omenească, a lucrat cu putere în mine. Ce neînsemnată și condamnabilă mi se părea viața mea vanitoasă și egoistă în lumina lui Dumnezeu! Până acum toate s-au învârtit în jurul meu! Și unde era ispășire pentru asemenea vină, unde se găsea adăpostire și ajutor?
Cu cât Dumnezeu îmi arăta mai mult sărăcia și nulitatea mea, cu atât mai mare era nevoia și dorința mea de milă. Dar unde să găsesc salvare în fața judecății Sale drepte și unde să găsesc eliberare de stricăciunea lăuntrică? În această întristare am petrecut luni serioase și lungi. Și nu era nimeni acolo care să bănuiască ce se petrece în mine sau care să fi putut spune măcar un cuvânt, ca să-mi fie aduse mântuire și pace. Chinul sufletului meu a urcat până la refuz, cât pe-aici să ajung la disperare. Cunoșteam pretențiile drepte ale lui Dumnezeu și recunosc că sunt absolut sfinte și bune, dar nu cunoșteam nici o scăpare. Bineînțeles că am auzit și eu în biserici, din când în când, despre Isus Hristos și știam că a fost răstignit de iudei pe Golgota, că acolo și-a pecetluit cu moartea învățătura Lui curată; că în curăția, răbdarea și devotamentul Lui a fost și este un model înalt și de neatins pentru toți oamenii; dar aceasta era tot ce știam. Dar că Isus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu și Miel de jertfă a înfăptuit pentru noi, prin sângele Lui o răscumpărare veșnică și astfel, pentru toți cei care ascultă de El a devenit urzitorul unei mântuiri veșnice, lucrul acesta cu adevărat nu-mi era cunoscut (oricât de necrezut ar fi și ar putea părea azi multora).
De aceea nu este de mirare că sufletul meu n-a găsit nici o cale de ieșire și nici pace. Dar Domnul S-a gândit la mine, El, care a murit pentru mine, El, care S-a gândit și la dorința de mântuire a famenului etiopian, care în Ierusalim, în ciuda Templului, a preoților și a jertfelor care încă existau, n-a găsit pace și de aceea a avut nevoie de Filip; da. El S-a gândit la mine și nu m-a lăsat în nenorocire, căci era mare. Știam că Dumnezeu a spus pe drept: „Eu sunt sfânt. Fiți și voi sfinți!” Dar cu cât trecea mai mult timp, cu atât descopeream mai mult „că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească” (Romani 7). Cu toate că acum Domnului nu I-a stat la dispoziție, în apropierea mea nici un Filip ca în cazul famenului și nici un „tălmaci” cum a fost Elihu pentru Iov
[4] și cu toate că, pe lângă aceasta, din nenorocire, pe vremea aceea Cuvântul lui Dumnezeu încă era încuiat aproape de tot pentru mine, El a putut, totuși, în harul Lui fără plată să-mi vorbească, oricât de exaltat le-ar putea suna unora. Într-o zi, când zăceam epuizată și istovită de luptele interioare și când nu-mi mai rămăsese nici o nădejde în starea mea stricată să ajung vreodată la Dumnezeu, atunci mi s-a părut ca și când Îl văd pe Domnul Isus cu cununa de spini, iar El mi-ar spune: ‚Ceea ce tu nu poți face niciodată prin tine, am putut face Eu pentru tine.’ Acesta a fost un cuvânt minunat, care a adus lumină în noaptea mea întunecoasă. Acum am recunoscut lucrarea scumpă de răscumpărare a lui Dumnezeu și am găsit pace. Sufletul meu se bucura în Dumnezeu, Mântuitorul meu. Da, pentru sufletul meu torturat era, într-adevăr „cu totul vrednic de primit cuvântul care zice: ‚Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși’”. – Ce minunată veste bună: „Hristos a murit pentru păcatele noastre” (1 Corinteni 15,3). Dar nu numai atât: Dumnezeu „pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5,21). Deci nu numai pentru tot ce am făcut eu rău, ci și pentru răul din mine, deci pentru răul care sunt eu (pentru firea mea păcătoasă) a murit Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu L-a dat la moarte pe Isus nu numai pentruîncălcările mele, ci El a osândit acolo prin El – Însuși Fiul Lui – pe care L-a trimis (în lume), într-o fire asemănătoare cu a păcatului – și păcatul în firea pământească (adică firea mea veche, incorigibilă). (Romani 4,25; 8,3)
Ce salvare și eliberare! Acum pot să nu mai privesc deloc la mine. Nu numai păcatele sau fărădelegile mele toate au fost și sunt iertate, eu însămi am fost și sunt îndepărtată și înlăturată prin moartea lui Hristos, ca omul vechi, din punct de vedere judecătoresc. Dumnezeu mă mai vede acum numai în Hristos, care șade proslăvit pe scaunul de domnie la dreapta Sa. „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus.” (Romani 8,1)
Nu că aș fi recunoscut toate aceste minunate adevăruri dintr-o singură lovitură sau în toată plinătatea importanței lor, dar știam acum un lucru: că eu, care am fost mort și orb, acum trăiesc și văd; da, știam acum, prin îndurarea lui Dumnezeu, că eu, care am fost departe și sub mânia lui Dumnezeu, cum ne spune Scriptura (Efeseni 2), acum am fost adus aproape și am devenit copilul iubit al lui Dumnezeu.
Acum puteam și eu, care am fost vrăjită de duhul tristeții și am fugit de oameni, să mă îmbărbătez și să merg între oameni, pentru ca, așa cum Domnul mi-a dăruit mie har și înțelepciune, să le slujesc mânată de dragostea lui Hristos. Acum pot să slujesc lui Dumnezeu și să aștept pe Fiul lui, din cer, în pacea prețioasă a lui Dumnezeu, deja de mulți ani, alături de soțul meu de acum, contele M., cu care am fost cununată după câțiva ani, pentru a deveni mama celor doi copii orfani ai lui și care dorește și el să trăiască și să lucreze pentru Domnul, Mântuitorul lui. – O, ce har locuiește în inima Domnului! Într-adevăr, „El rănește și El tămăduiește”; „El sărăcește și El îmbogățește”; „El coboară și El înalță”. Numele Lui fie lăudat!
(Istoria convertirii contesei M., din K., povestită editorului chiar de ea.)
:)Asa'i?
