vineri, 30 iunie 2017

Dumnezeul celei de~a doua şanse


"... toată noaptea ne-am trudit, şi n-am prins nimic..." Luca 5:5

Când Petru a spus:"... toată noaptea ne-am trudit, şi n-am prins nimic..." parcă auzi descurajarea din vocea sa. În ciuda abilităţilor sale de pescar, s-a întors cu plasele goale. Însă totul se schimbă când intră Isus în scenă şi spune: "Depărteaz-o la adânc, şi aruncaţi-vă mrejile pentru pescuire." (Luca 5:4) Rezultatul? Biblia spune: "După ce le-au aruncat, au prins o aşa de mare mulţime de peşti că începeau să li se rupă mrejile." (Luca 5:6) Poate stai în locul în care stătea Şi Petru; peisajul e şters, plasele sunt goale; ai încercat totul şi nimic n-a mers, iar acum eşti gata să abandonezi. Un lider creştin a scris: "Unii au încetat pur şi simplu să mai aibă aşteptări. Au acumulat atâtea dezamăgiri, încât le este teamă să mai viseze şi să-şi extindă orizontul. Însă Dumnezeu doreşte să apucăm frâele zilei de mâine; El nu ne va permite să trăim în trecut şi nici să învinovăţim orice sau pe oricine ne restricţionează viitorul."

Dumnezeu ştie cât de mult te-ai străduit. Îţi vede descurajarea şi azi te invită să pescuieşti din nou; de data aceasta împreună cu El. Dacă te-ai luptat cu dependenţa, amintiri tulburătoare, eşec financiar sau boală, nu abandona! Domnul noilor începuturi doreşte să urce la bord. El ştie exact unde se află "bancurile de peşti". Ar trebui să ştie, doar El le-a aşezat acolo! Aşa că înainte de a-ţi strânge plasele şi a acosta, priveşte în sus şi spune: "Voi face cum spui, Doamne şi vor arunca din nou mrejele." Fă astfel şi nu vei regreta.

joi, 29 iunie 2017

Lasă-L pe Dumnezeu în inimă, ca să fii fericit și să trăiești.


Dumnezeu însă nu are nevoie de oameni care au înțeles Cuvântul Sfânt doar cu mintea. Pentru El e importantă inima omului. Spunea despre David că este om după inima Lui. Despre o parte din impărații lui Iuda ni se zice că nu aveau toată inima dată Domnului.

Când s-a născut Hristos în ieslea din Betleem, cărturarii și fariseii care cunoșteau Scriptura s-au tulburat și n-au fost pregătiți să-L primească. Ei au înțeles Adevărul cu mintea, dar inima lor era departe. În schimb, când magii L-au văzut, n-au mai putut de bucurie.

Există atâția oameni care merg zi de zi la biserică, care sunt aproape de Împărăția lui Dumnezeu, care se roagă, care cântă, care au un limbaj biblic, dar care nu-l cunosc pe Dumnezeu cu inima, ci doar cu mintea. Cunoștința nu aduce mântuire, e doar un pas.

De aceea de multe ori bisericile noastre sunt mai pline duminica iar în timpul săptămânii bate vântul, pentru că cei mai mulți au înțeles cu mintea și nu au inima lipită de Dumnezeu. Același Isus de duminică, de Crăciun și de Paști, e prezent și marțea și miercurea și joia. Relația cu El se clădește nu se obține prinr-o revelație de un minut.

Vor fi oameni care vor zice că au lucrat în numele Domnului, că au proorocit în numele Domnului, că au scos draci în numele Domnului și vor primi un răspuns devastator, de exculdere – “Plecați de la Mine…”

Toate acestea se vor întâmpla pentru că oamenii L-au acceptat pe Isus la nivelul minții, nu al inimii.

Când mergi la biserică pentru că se merge și nu vibrează nimic în tine, nu e nici un pic de dorință, când stai acasă și n-ai chef de Dumnezeu, când asculți predici să-ți liniștești conștiința dar fără să te schimbe ceva, când nu te doare de cei de lângă tine, când nu iubești, când te superi și spui că te închini acasă, ei bine, în inima ta nu e loc pentru Isus.

Însă mai există o șansă. Șansa să te lași transformat de El, nu de eforturile tale, șansa să renunți la ce vezi tu și să adopți particularitățile harului.

miercuri, 28 iunie 2017

Nu-ți lăsa sufletul să înghețe de frig!


Îmbrăcămintea sufletească nu-i mai la modă, nu-i așa? Cine se mai îmbracă în sfințenie, bunătate? Cine? Când acum sunt atâtea și-atâtea haine cu care poți îmbrăca exteriorul, cine se mai deranjează să îmbrace interiorul? Cui îi mai pasă de suflet, dacă trupul are prioritate!? Cine se mai îmbracă în haina mântuirii? Cine își mai încalță picioarele în râvna Evangheliei păcii, când acum sunt tocuri care mai de care mai stilate, pantofi moderni de ultimul răgnet. Cine își mai pune pe cap coiful mânturirii, dacă freza nu ne permite?

Oamenii aleargă de la un magazin la altul, unde să găsească haine mai minunate, mai moderne, mai ieșite din comun, dar pentru suflet cine se ostenește, cine aleargă să-l îmbrace cu cele mai frumoase podoabe!? Sunt din ce în ce mai rari oamenii care caută să-și îngrijească interiorul, să nu fie pătat, să nu fie murdar, zdrențuros… Dar de ce am ajuns așa de săraci în duh, de ce ne pasă de firea această pământească? Investim în ea tot mai mult, dar în suflet…


Sufletul este atât de gol, atât de dezbrăcat, încât vântul șuieră liniștit, fără grijă că ar putea îmburda ceva. Ce frumos ar fi dacă ne-am îmbrăca sufletul cu bunătate, pace, bucurie, iubire, sfințenie, speranță… Nu ar mai fi atât de triști oamenii, nu ar mai fi săraci. E trist că lumea a ajuns să fie atât de săracă încât să nu aibă de unde să-ți ofere măcar un zâmbet, nu-i așa?

E și mai trist că într-o vreme atât de rece, cu zăpadă, viscol, ger, să-ți lași sufletul dezbrăcat. Vorbesc despre frigul care s-a infiltrat printre creștini. De iarna din Biserică. Despre astfel de frig vorbesc; nu despre iarna sau zăpada de afară. Aia se poate foarte ușor rezolva cu o bluză groasă, geacă, căciulă și fular. Dar sufletul, bietul suflet, mai greu este să-l încălzești.

Sufletul se poate încălzi cu iubire, cu citirea Bibliei, cu pacea din familie, nu cu haine din lână. Că tot e vreme rece, nu uita să-ți îmbraci sufletul. Topește-ți gheața de pe suflet, prin iubire.

marți, 27 iunie 2017


"Ideea este că Dumnezeu nu pedepsește. Pentru a fi după propria-i asemănare, Dumnezeu ne-a dat liberul arbitru. Dacă ar fi făcut altfel, ne-ar fi făcut niște păpuși sau manechine goale în interior. Totuși, faptul că Dumnezeu ne-a dat liber arbitru îl oprește să folosească forța împotriva noastră. Nu avem liber arbitru atunci când o armă este îndreptată spre noi. Nu înseamnă neapărat că lui Dumnezeu îi lipsește puterea de a ne distruge sau a ne pedepsi, ci faptul că El, în iubirea lui pentru noi, a făcut alegerea dureroasă și teribilă de a nu folosi niciodată această putere. El intervine doar pentru a ne ajuta, niciodată pentru a ne vătăma. Dumnezeul creștin este un Dumnezeu care se reține. Nepermițându-și folosirea puterii împotriva noastră, atunci când noi refuzăm ajutorul Lui, El nu poate decât să privească la felul în care ne pedepsim pe noi înșine."

luni, 26 iunie 2017


Totul se poate schimba daca te opresti din mersul tau si iti ridici ochii din pamant. Ai mersul apasat si fruntea ti-e incruntata, iar in inima ai suspine si intrebari dupa intrebari. Esti atat de ingandurat, ca nici nu ai realizat ca mergi numai printre umbre, nelasand caldura sa-ti topeasca iarna.

Esti atat de mandru ca ai reusit sa construiesti un zid de gheata in jurul tau crezand ca, in felul acesta, vei scapa de suferinta. Dar stii, nu ai reusit.

Daca iti ridici putin ochii, te va deranja lumina. Obisnuit cu intunericul din jurul tau, vei simti o mica durere atunci cand vei privi stralucirea Cerului. Dar nu-i nimic. E o durere amara pentru o vreme si dulce pentru vesnicie. Vei intelege mai tarziu.

Daca iti ridici ochii doar pentru cateva clipe, vei vedea ca e viata langa tine. Nu mai sunt gandurile si supararile tale, ci este viata. Sunt oameni in jurul tau care au nevoie de Dumnezeu si cum tu Il ai in inima, au nevoie si de tine fiindca Il poti arata. Si daca tu n-o faci, atunci cine?

Daca ai avea un pic de curaj, ai deschide ochii si ai vedea si altceva. Dar ti-e teama sa vezi si frumosul. Te-ai obisnuit cu noroiul de pe jos incat nu mai stii cum arata albul unui nor sau rozul si portocaliul Cerului. Da, el nu e doar albastru sau negru, ca de furtuna. Stii, viata nu e chiar asa de rea. Depinde de cum o privesti si la cine privesti in vremurile grele. Asa ca nu-ti mai fie teama, paseste in fata si lasa-te scaldat in lumina. Ridica doar putin ochii si spune-mi ce vezi.

duminică, 25 iunie 2017

Despre ce iubeşte Dumnezeu


Ştiati că…… Domnul iubeşte dreptatea? – Psalmul 37:28
… Domnul iubeşte pe cei neprihăniţi? – Psalmul 146:8
… Domnul iubeşte pe cei ce se tem de El? – Psalmul 147:11
… Domnul iubeşte pe cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui? – Psalmul 147:11
… Dumnezeu iubeşte pe cel ce umblă după neprihănire? – Proverbele 15:9
… Dumnezeu iubeste pe cel de face dărnicie cu bucurie? – 2 Corinteni 9:7
… Dumnezeu iubeşte pe cei ce îl iubesc pe Isus? – Ioan 16:27
… Dumnezeu iubeşte curăţia de inimă? – 1 Cronici 29:17
… Dumnezeu iubeşte neprihănirea? – Psalmul 45:7
… Dumnezeu iubeşte pe cel care-l mustră? – Proverbele 3:12
… Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să
nu piară, ci să aibă viaţa veşnică? – Ioan 3:16

sâmbătă, 24 iunie 2017

O VESTE INCREDIBILĂ DIRECT DIN EGIPT!!!


UN ARAB MUSULMAN EGIPTEAN ȘI-A OMORÂT NEVASTA PENTRU CĂ A SURPRINS-O CITIND EVANGHELIA. AȘA CĂ A DECIS SĂ NU MAI AIBĂ DE-A FACE NIMIC CU EA ȘI NICI CU DESCENDENȚA EI. DUPĂ CE A COMIS ASASINATUL, A ÎNGROPAT TRUPUL EI ÎNTR-O CRIPTĂ (PRECUM CERE TRADIȚIA EGIPTEANĂ). DE ASEMENEA, ȘI-A ÎNGROPAT BEBELUȘUL (O FETIȚĂ NOU NĂSCUTĂ) ȘI FIICA LUI DE 8 ANI, AMBII VI.
A RELATAT POLIȚIEI CĂ UN HOȚ I-A ATACAT ȘI ASASINAT FAMILIA PE CARE O ÎNGROPASE DIN CAUZA MIROSULUI PENTRU CA TRECUSERĂ MULTE ZILE.

DUPĂ 15 ZILE UN UNCHI DIN FAMILIA LUI A MURIT DIN CAUZE NATURALE, IAR FAMILIA A DECIS SĂ ÎL ÎNGROAPE ÎN ACEEAȘI CRIPTĂ. CÂND AU DESCHIS CRIPTA, AU DESCOPERIT FETIȚA DE 8 ANI ȘI BEBELUȘUL “ÎN VIAȚĂ”.

TOATĂ ȚARA A RĂMAS UIMITĂ DE ACEASTĂ VESTE, IAR ASASINUL VA FI EXECUTAT CU PEDEAPSA DE MOARTE CONFORM LEGII EGIPTENE.

POLIȚIA ÎNTREBASERĂ FETIȚA CUM REUȘISE SĂ SUPRAVIEȚUIASCĂ ÎMPREUNĂ CU SORA FIIND BEBELUȘ?

EA A RĂSPUNS CU NATURALEȚE: “UN OM ÎMBRĂCAT ÎN HAINE ALBE SCLIPITOARE ȘI CU RĂNI ÎN MÂINI, VENEA ÎN FIECARE ZI SĂ-MI DEA DE MÂNCARE. DEASEMENE O TREZEA PE MAMA CA SĂ ÎI DEA PIEPT SURORII MELE.

O JURNALISTĂ EGIPTEANĂ DE LA O TELEVIZIUNE CUNOSCUTĂ, I-A LUAT INTERVIU FETEI.

FETIȚA A MĂRTURISIT ASTFEL TELEVIZIUNII: “A FOST ISUS, CEL DESPRE CARE MA ÎNVĂȚAT MAMA MEA, EL E CEL CARE NE-A ÎNGRIJIT. ACUM ȘTIU CĂ EL FACE LUCRURI DE GENUL ACESTA, MAMA MEA ÎMI POVESTEA. RĂNILE CARE LE AVEA ÎN MÂINI, ERAU LA FEL CA ȘI CELE DESPRE CARE MAMA MEA ÎMI POVESTEA CĂ I-AU FĂCUT CÂND L-AU CRUCIFICAT, DAR EL E VIU. EU L-AM VĂZUT ȘI M-A SALVAT PE MINE ȘI PE SURIOARA MEA.”

A RĂMAS CLAR PENTRU TOATĂ ȚARA CĂCI FETIȚA NU PUTEA INVENTA AȘA CEVA, CĂ DEFAPT AU TRĂIT O ADEVĂRATĂ MINUNE. LIDERII MUSULMANI AU MUNCĂ FOARTE DIFICILĂ ÎN A EXPLICA ACEASTĂ ÎNTÂMPLARE. SE CERE TOT MAI MULT FILMUL “PASIUNEA LUI HRISTOS” ÎN ACESTA ȚARĂ MUSULMANĂ.

CU ACEASTĂ MĂRTURISIRE, EXISTĂ CERTITUDINEA CĂ ISUS EXTINDE ȘI AZI CUVÂNTUL LUI MILAGROS, MESAJUL SĂU ȘI IUBIREA LUI INFLUENTA PENTRU TOȚI.

ÎMPĂRTĂȘEȘTE ACEASTĂ ISTORISIRE CU TOȚI.

“Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul și a cărui încredere este Domnul .” (Ieremia 17:7)

vineri, 23 iunie 2017

Traim....

Ce Dumnezeu frumos avem! Trăim. Este cel mai mare har într-o lume cu morți și răniți, cu oameni care pendulează între deznădejde și pasiuni. Nu ne merge numele că trăim, noi trăim. Trăim și dacă murim.

Creștinul este o specie care trăiește după ce moare mai bine decât a trăit în viață. Nu trăim din meritele noastre. Trăim din meritele lui Hristos. În fiecare zi. Ce stricăm îndreaptă El, ce facem bine I se datorează Lui, iubim pentru că a iubit El mai întâi, avem dreptul să ne bucurăm pentru că El a suferit. Sună ciudat, paradoxal poate.

Suntem de neînțeles. Luminăm când toate luminile din jur sunt stinse. Și suntem oameni și noi. Facem bine pentru rău, iubim nu urâm, încurajăm spunând adevărul dar nu dărâmăm. Avem curajul să spunem că noi nu suntem nimic, că nu ne asumăm vreun merit, că tot ce e bun e El și tot ce facem rău suntem noi.

Suntem frumoși pentru că Hristos s-a urâțit cu păcatele noastre la Golgota. Cântăm când dăm bani la colecte și suntem fericiți când împărțim cu alții. Ne bucurăm când cei de lângă noi reușesc chiar dacă noi n-am putut. Suntem făuritori de vise nu de imagini deșarte. Și, da, nu putem noi, dar poate El.

Noi credem în imposibil nu pentru că vedem ci pentru că știm în cine ne-am încrezut. La noi se poate când la ei nu mai sunt șanse. Se poate pentru că lucrează Hristos. Noi ne rugăm și suntem ascultați. Nu suntem limitați ci liberi. Eliberați de Isus. Nu suntem morali ci creștini pentru că poți să fi moral și fără Dumnezeu.

Avem un Dumnezeu faimos, prin împlinirea promisiunilor Lui. Lucrăm ca pentru El. Îl iubim, nu ne temem, nu renunțăm, ne ridicăm atunci când suntem căzuți, luptăm și nu ne lăsăm.

Trăim…

joi, 22 iunie 2017

Te iubim....


Te iubim Doamne pentru că Tu ne-ai iubit mai întâi. Te iubim pentru că ne-ai dat viață când puteam să nu existăm. Te iubim pentru sănătatea pe care ne-ai dat-o în dar așa cum este ea.
Te iubim pentru că nu trebuie să murim de foame și avem mai mult decât ne trebuie, cei mai mulți. Ne ierți când greșim și ai milă de slăbiciunile noastre, iată de ce te iubim.
Te iubim că ești alături de noi când ceilalți ne părăsesc iar când suntem singuri ne aduci aminte că ești acolo. Te iubim pentru că ne asculți rugăciunile și le împlinești când știi Tu că e bine nu când vrem noi.
Te iubim că ne îndrepți ca să nu pierim odată cu lumea. Ne-ai pregătit un cer și o Împărăție în care să fim cu Tine. Te iubim pentru că Te îngrijești de fiecare lacrimă.
Te iubim că ne-ai dat familii în care să ne bucurăm și de care avem grijă. Ne-ai așezat într-o țară bună, cu oameni cărora le pasă încă, te iubim.
Ești un Dumnezeu mare, frumos și suntem entuziasmați de Tine. Îți datorăm atât de multe încât dacă ne gândim atent rămânem înmărmuriți.
Te iubim iubindu-i și pe ceilalți…

Cum a gasit chinezul Hsiao salvarea


Chinezul Hsiao Chi-shan a devenit preot taoist din cauza nevoii profunde de a scăpa de păcate și de a ajunge în lumina adevărată. În căutarea lui zeloasă după „cale” (Tao), ducea viața unui colonist, a locuit multe luni într-o peșteră și a mâncat orez uscat. În acest timp a auzit ceva despre creștinism, pentru că cu puțin timp înainte fusese deschisă o sală de predică în Ch’angte (Hunan). Ca mulți taoiști purta cu plăcere o haină din petece puse laolaltă. Într-o zi căuta zelos într-o grămadă de deșeuri de hârtie, dacă nu descoperă pe vreo bucățică, semnul grafic scump chinezilor creștini. Ce semn grafic? Cel al Numelui Isus! Strădania lui a fost răsplătită din belșug, prin descoperirea unui exemplar al Noului Testament chinezesc aruncat. Bărbatul căutător serios al adevărului a luat cartea și a citit-o cu râvnă. Apoi a început din nou să frecventeze harnic sala de predică și stătea regulat duminică dimineața la propovăduirea Evangheliei. După câteva luni a lepădat de bunăvoie haina și funcția de preot taoist. De asemenea, a început să-și câștige cele necesare traiului, cu propriile lui mâini, prin faptul că acum efectua muncile cele mai de jos. El arăta că Evanghelia i-a mișcat inima. Chiar de la început i-a făcut mare bucurie să studieze cartea, singura care putea să aducă lumină și viață sufletului său plin de dor după adevăr și salvare. Acum învăța în fiecare zi pe dinafară câte un text din Biblie și o cântare. Și este plăcut să vezi cum se străduiește să ducă în toate, o viață pașnică, plăcută lui Dumnezeu, care i-a dăruit mântuirea în Hristos. Astfel arăta el în mediul întunecos, puterea și efectul Cuvântului lui Dumnezeu, acceptat în inima lui. Da, numai în Isus, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, este lumină și salvare pentru sărmana, păcătoasa lui inimă omenească! Mântuire pentru toți care se adăpostesc în El. 

 Mesagerul crestin
Minunatele cai si calauziri ale lui Dumnezeu 

miercuri, 21 iunie 2017

Unde ai fost....?



Dacă nu ești prezent când Dumnezeu te cheamă, să nu ai pretenția ca El să fie când tu îl chemi.

Astăzi...
Poate astăzi ai trecut încercat și te-ai întrebat unde e Dumnezeu când ai avut nevoie de El.


Însă, ieri poate Dumnezeu s-a întrebat unde ai fost când a avut nevoie de tine ca să răspândești cuvântul, ca să treci pe la un bolnav care se află în spital, ca să încurajezi sufletul care este dezorientat și căzut la pământ; ca să vorbești cu persoana care a decis că viața ei nu mai are sens sau valoare în această lume, și este hotărâtă să-și ia viața, însă tu trebuie să o faci să înțeleagă că viața ei are valoare în ochii lui Dumnezeu și că din pântecele mamei sale, Dumnezeu a știut-o și a ales-o pentru El. (Ieremia 1:5)

Dumnezeu s-a întrebat ieri, unde ai fost când El a avut nevoie ca tu să dai din puținul tău celui care are nevoie. 
Unde ai fost când el a avut nevoie ca tu să oferi un zâmbet senin celui care e încruntat sau supărat. 
Unde ai fost când cel care plângea din cauză că și-a pierdut familia, și avea nevoie de un umăr pe care să plângă, însă nu avea pe cine.

Unde ai fost când părinții aveau nevoie să îi suni, să le dai un telefon și să-i întrebi de sănătate, dar tu i-ai neglijat și i-ai uitat. 
Unde ai fost când un prieten te-a sunat și ți-a spus că are nevoie de tine să-l ajuți într-un fel sau altul, dar tu te-ai arătat indisponibil pentru el.

Unde erai când te striga pe nume ca și pe Samuel odată (1 Samuel 3), iar tu în loc să răspunzi cu “Iată-mă, sunt la dispoziția ta!”, ai spus că nu ai timp pentru lucruri din astea; că tu ești un om important care are multe pe cap și nu ai timp pentru chestii de-ale lui Dumnezeu. Că sunt și alții care se pot ocupa de asta, nu ești doar tu.

Unde ai fost când Dumnezeu te-a căutat acasă, dar nu erai!? Iar pe urmă te-a găsit la o masă de biliard, în loc să fii la o casă de rugăciune.

Dacă nu ai fost prezent, ori de câte ori a avut Dumnezeu nevoie de tine, de ce crezi că Dumnezeu este obligat ca să intervină acum în problemele tale.

De ce îl consideri pe Dumnezeu responsabil de faptul că tu ai luat o notă proastă la școală, dacă tu nici nu ai învățat, dar nici nu te-ai rugat?

Dumnezeu nu este responsabil de eșecurile tale dacă nu ai ascultat de El când ți-a spus că asta nu e pentru tine pentru că îți va face mai mult rău decât bine.

El nu este responsabil de alegerea pe care o faci când îți cauți o nevastă sau soț, dar vii înaintea lui ca să-l întrebi doar după ce tu deja ești îndrăgostit de acea persoană. Crezi că îți va spune nu? Iar dacă îți spune nu, tu crezi că îl vei asculta? Eu nu cred.

Kapiolani din Hawai


Dintre toți convertiții havaieni se distinge prin râvna ei în credință, împărăteasa Kapiolani, care se trăgea dintr-un lung șir de împărătese și care era suverana unui mare ținut din sudul Hawai-ului. În ciuda provenienței sale regale și a rangului ei superior, a fost înainte o păgână neștiutoare și superstițioasă. Potrivit tradițiilor havaiene, avea mai mulți bărbați și era dedată băuturilor spirtoase. Prima dată când au văzut-o misionarii, ședea pe o stâncă și se ungea cu un ulei al băștinașilor. Dar când a auzit vestea Evangheliei, Domnul i-a deschis inima întunecată și totuși doritoare de pace, pentru a apuca mântuirea lui Dumnezeu prin Isus. Ea s-a predat imediat, schimbându-și viața. Ea a renunțat la căile și tradițiile ei păgâne și și-a pus în libertate toți bărbații în afară de Naihe, puternicul orator național. Atunci a devenit atât de feminină în purtarea ei și atât de amabilă în ființa ei, încât a câștigat prețuirea și admirația băștinașilor, ca și a străinilor în mod egal. Cu multă amabilitate i-a invitat la ea, în casa ei pe mesagerii lui Dumnezeu și s-a consfătuit cu ei despre despotmolirea poporului ei prin răspândirea Evangheliei în mijlocul lui. Hotărâtă să desființeze superstiția și idolatria, a mers în sfântul templu din Kaeve și a luat idolii și i-a ascuns în peșterile stâncoase inaccesibile, aproape de intrarea în Bai. În timp ce se plimba în mijlocul poporului, îl învăța pe acesta Cuvântul lui Dumnezeu. Ea intra în cele mai mizerabile colibe ale săracilor și bolnavilor ca să-i îndrume la Hristos și să satisfacă nevoile lor trupești prin daruri îmbelșugate. Povara sufletelor pierdute apăsa greu asupra ei. De multe ori își trezea noaptea femeile și le ruga să se roage cu ea pentru convertirea împăratului.

Dar o faptă mare a făcut-o celebră pe Kapiolani în fața tuturor celorlalte femei din poporul ei: a sfidat zeii focului din Kilauea și a frânt dominația îngrozitoare a acestora. Această faptă îndrăzneață și curajoasă i-a așezat numele pentru totdeauna pe lista celor mai mari eroine ale credinței. Cu toate că idolatria a fost răsturnată și desființată în Hawai, totuși unii băștinași tot mai credeau în zeița Pele și nu îndrăzneau s-o insulte. Acesta era cazul mai ales în ținutul peste care domnea Kapiolani. Supușii ei care locuiau în imediata apropiere a vulcanului, trăiau permanent sub blestemul focului său groaznic. De la uciderea căpitanului Cook, care a avut loc în acest ținut, puțini străini îl mai vizitau, căci se temeau că trebuie să-i împărtășească tragica soartă. În decembrie 1824 Kapiolani a decis să-și elibereze poporul de sub stăpânirea superstiției și să sfărâme puterea zeiței focului, prin aceea că voia s-o sfideze în propriul ei ținut. Planul ei era să-i viziteze pe trimișii lui Hristos în Hilo, unde fusese construit de curând un stabiliment de misiune și pentru aceasta să ia drumul de-a curmezișul peste muntele pe care se afla craterul, o călătorie anevoioasă și primejdioasă de o sută de mile englezești, peste straturi aspre de lavă. Pentru că în vremea aceea nu existau nici cai, nici catâri în Hawai, a fost nevoită să facă tot drumul pe jos. Poporul ei s-a speriat și s-a adunat de aproape și de departe, ca s-o înduplece să renunțe la o călătorie atât de primejdioasă. Chiar soțul ei, Naihe, a încercat s-o facă să se răzgândească. Dar tare în credință, încrezătoare că Răscumpărătorul și Domnul ei o va ocroti, le-a spus: ‚Idolii au fost eliminați. Există un singur mare Dumnezeu: El mă va păzi de lezări.’ Când poporul ei a înțeles că ea nu poate fi reținută, optzeci dintre ei au hotărât să meargă cu ea. În călătoria ei spre vulcan, Kapiolani a fost oprită mereu de-a lungul drumului de bărbați și femei, care insistau să se întoarcă acasă și să nu stârnească mânia zeiței Pele. Cu credință eroică a ținut piept curajoasă, răspunzând simplu: ‚Dacă voi fi omorâtă, puteți toți să credeți în Pele, dar dacă nu, atunci va trebui să vă întoarceți toți la adevăratul Dumnezeu.’ În apropierea craterului s-a întâlnit cu o preoteasă a lui Pele, care pretindea că a fost trimisă de zeiță însăși. Ea a avertizat-o pe Kapiolani să nu intre în sfintele granițe ale vulcanului cu necredință și împotrivire în inimă, în timp ce o amenința cu pedeapsa cu moartea, dacă insistă s-o facă. Deloc speriată de groaznicele prevestiri, Kapiolani s-a așezat lângă sărmana făptura înșelată și a vorbit cu ea. Și-a scos Noul Testament și i-a povestit despre singurul Dumnezeu adevărat din cer și despre Isus, Fiul Lui, Mântuitorul lumii. În cele din urmă preoteasa a lăsat capul în jos și a explicat că puterea zeiței a părăsit-o și nu mai putea să spună nimic. –

De-a lungul cărării de munte creșteau ohelo, fructe de pădure, care pentru Pele erau sfinte și pe care nici un havaian nu îndrăznea să le mănânce fără aprobarea zeiței. Hotărâtă să încalce orice poruncă, Kapiolani a mâncat liberă din ele, fără să fi adus jertfa datorată; dar însoțitorii ei n-au îndrăznit s-o facă.

Când au ajuns la crater, a luat în primire drumul în jos, pe cărarea stâncoasă abruptă, peste straturile fierbinți de lavă, unde pământul de sub picioarele ei tremura și din fiecare crăpătură țâșnea abur, până la marginea craterului Halemaumau. În marele iaz de foc a aruncat cu chibzuință piatră peste piatră, deoarece știa că nu putea fi nimic mai lipsit de respect față de zeiță și nimic mai neplăcut.

Numai cei care au observat groaznicele focuri de pe Kilauea și care știu cu ce orori cumplite erau investite divinitățile păgâne și cu ce tenacitate această superstiție îl ține încătușat chiar și pe adeptul credincios, își pot imagina ce curaj sfânt și ce credință tare trebuie să fi fost în această eroină havaiană.

În timp ce se întorcea spre poporul ei speriat, a zis: ‚Iehova este Dumnezeul meu. El aprinde acest foc. Nu mă tem de Pele. Dacă va fi să pier prin mânia ei, atunci toți să vă temeți de puterea ei; dar dacă Iehova mă salvează pentru că înfrâng oroarea ei, atunci trebuie să vă temeți de Iehova și să-I slujiți Lui. Zeii din Hawai sunt trecători. Mare este bunătatea lui Iehova, că ne-a trimis mesageri, ca să ne întoarcă de la acești idoli zadarnici, la Dumnezeul cel viu.’

Apoi toată ceata a îngenunchiat, s-au rugat, iar craterul a răsunat de tonurile unei cântări creștine. Peste urletul și scrâșnetul flăcărilor se putea auzi cum suna și răsuna ecoul spre slava Domnului. Deci palatele de foc ale lui Pele au fost sfințite ca templu al Dumnezeului celui viu.

Ne putem imagina spaima oamenilor când au trebuit să se întoarcă peste albia craterului. Fără îndoială se așteptau foarte sigur, că va ceda crusta subțire de sub picioarele lor și se vor prăvăli în focul situat dedesubt sau că vor fi ajunși din urmă de averse de lavă sau ploaie de pietre. Dar ‚cruda zeiță a focului’ n-a putut să se răzbune; prin urmare au ajuns în siguranță la marginea craterului și și-au continuat în pace călătoria spre Hilo.

A fost o faptă îndrăzneață și eroică, ce a fost comparată cu cea a lui Ilie de pe dealul Carmel, unde i-a provocat pe preoții lui Baal și cu a lui Bonifaciu din Germania, când a doborât stejarul sfințit al zeului Thor. Dar Kapiolani a desfășurat o credință și mai eroică și un curaj și mai neîmblânzit. Ilie și Bonifaciu n-au fost niciodată sub puterea zeilor pe care i-au distrus, în timp ce Kapiolani, în urmă cu mai puțin de patru ani nu auzise niciodată despre Isus, Fiul lui Dumnezeu, pe care L-a crezut capabil s-o ocrotească atunci când i-a sfidat pe zeii pe care i-a cinstit din copilăria ei. Apoi, Ilie a stat pe pantele pașnice ale Carmel-ului, iar Bonifaciu pe câmpia liniștită din Oberhessen, în timp ce ea s-a aflat în primejdia reală a acelui foc groaznic, care sperie inimile cele mai curajoase.

Când a ajuns în Hilo cu picioarele umflate din cauza călătoriei lungi și anevoioase, cu trupul și sufletul epuizate de tot în urma experiențele extenuante, a refuzat să se odihnească înainte de a fi găsit pentru tot anturajul un adăpost, apoi și-a adunat oamenii pentru rugăciunea de seară. Cât timp a stat în Hilo le-a furnizat misionarilor ajutor prețios, prin faptul că se plimba printre oameni și tuturor celor cu care venea în contact le spunea cuvinte creștine de mângâiere sau de dojană. Influența ei binecuvântată s-a simțit încă mult timp după plecarea ei acasă.

Viața ei binecuvântată s-a sfârșit în 5 mai 1841, când a plecat acasă cu deplină încredere în Mântuitorul, Căruia I-a slujit mult timp și cu devotament.

 Mesagerul crestin
Minunatele cai si calauziri ale lui Dumnezeu

marți, 20 iunie 2017

Sa ai pace in suflet atunci cand Cerul tace. Când e acoperit de nori, iar furtuna e prea puternica, sa ai pace si invata sa mergi pe ape. Nimeni nu spune ca trebuie sa fugi sau sa te lupți cu valurile. Trebuie doar sa mergi. Un pic astazi, un pic maine. Nu contează daca ai mers putin sau mult, Dumnezeu se bucura de fiecare victorie de-a ta, indiferent de cat de mica ar fi. Uneori, trebuie sa te opresti, sa iei o pauză si sa te odihnesti. Ai purtat multe lupte, asa ca trebuie sa-ti lasi inima sa bată din nou cu putere, dând viață in fiecare părticică din tine.
Uneori, te lupți cu tacerea lui Dumnezeu. Strigi si nu primesti raspuns. Plângi si e aceeasi situație. Stiu cum e. Stiu cum e sa privesti in sus, sa astepti niste răspunsuri si sa primesti tăcere. Stiu cum e sa bati, sa tipi sau pur si simplu sa vrei sa renunți la tot pentru ca te gândesti ce rost are. Stiu cum e sa simti cum te stingi încetul cu încetul si sa nu te mai poți ruga, lăsând inima sa suspine. Dar stii, in astfel de momente, chiar daca nu am mai avut putere sa spun ceva, Dumnezeu a coborât langa mine. A coborât langa mine prin persoanele care s-au rugat pentru mine si care, la propriu, m-au cărat in spate. L-am simtit pe Dumnezeu coborând langa mine atunci cand priveam noaptea stelele si ma întrebam unde e. L-am simtit pe Dumnezeu cand imi soptea un cântec dulce pe care doar eu il auzeam si totusi, ma indoiam ca acela ar putea fi un raspuns. Si in tot acest timp, stii ce făceam? Il întrebam unde e. Il întrebam de ce se ascunde cand, de fapt, eu ma ascundeam, ridicând ziduri de necredinta si deznadeje.
Acum, vreau sa-ti mai spun ceva. Daca tu crezi ca esti uitat de Dumnezeu, sa nu crezi asemenea minciună pentru ca El a coborât langa tine chiar acum. Poate nu te mai poți ruga, dar fiecare lacrimă căzută e o mica rugăciune pe care Dumnezeu o intelege si o primeste. Nimic nu e mai sfânt si mai curat ca o lacrimă ce curge in tăcere dintr-o inima franta. Lumina are nevoie doar de o mica crapatura ca sa poata intra. Lasa-L pe Dumnezeu sa pună din nou lumina speranței si a credintei in sufletul tau. Chiar daca El tace, este la lucru. Ai răbdare, mergi pe ape si luminează dragostea Lui asteptând deoarece, dupa cum stii, asteptarea celor neprihaniti nu va fi decat bucurie.

O preoteasa indiana

 

Tatăl lui Chundra Lela a fost un latifundiar bogat, de viță princiară, în Nepal, în India. La 9 ani era deja orfană, dar s-a bucurat de binefacerile unei educații temeinice, prin generozitatea tatălui ei; dar la vârsta de 13 ani și-a pierdut tatăl, așa că nu i-a rămas nimic altceva decât studiul poveștilor întunecate și triste ale hinduismului, din cărțile sfinte.

I s-a promis de către preoți că va găsi iertare pentru păcatul pe care trebuie să-l fi comis, după învățătura sumbră și nelegiuită a indienilor, încât a rămas orfană, dacă va face pelerinaj la cele patru mari sanctuare indiene, care sunt situate în cele mai diferite ținuturi ale Indiei. Ea s-a hotărât să facă lucrul acesta, ca și tot ce este prescris în cărțile sfinte. Și astfel a pornit peste munți și văi, recitându-și descântecele și numărându-și rugăciunile. Evlavia cu care a făcut acest pelerinaj, reiese din raportul călătoriei ei:

‚S-a scăldat în fiecare râu sfânt și s-a rugat în fiecare templu, a adus jertfa ei idolilor și a făcut daruri preoților brahmani. În drum spre primul dintre cele patru mari sanctuare a vizitat Calcutta și s-a scăldat în Gange. S-a rugat la o zeiță, a cărei imagine este înspăimântătoare: fața neagră, cu limba scoasă, plină de sânge. Multe capre și miei îi erau jertfite zilnic; adevărate fluvii de sânge marcau apropierea templului ei.’

Chundra Lela a călătorit mai departe și în cele din urmă a ajuns la primul dintre cele patru mari sanctuare, la templul din țara Orissa. Idolul de acolo este urât, iar felul cinstirii lui este groaznic și imoral. Al doilea dintre sanctuare este Ramanatha, în apropierea Ceylon-ului, pe o insulă mică, nu departe de Modura. În timp ce Chundra Lela pribegea mai departe spre al treilea templu vestit, în vestul Indiei, aducea constant noi jertfe. În cele din urmă a ajuns și la sanctuarul așezat în nordul Indiei, în munții de zăpadă ai Himalaiei. Acum spera, în sfârșit, că povara păcatului putea fi luată. Șapte ani trecuseră de când Chundra Lela își părăsise patria ca să-L găsească pe Dumnezeu și totuși n-a găsit odihnă și pace. Nici călătoriile, nici ceremoniile, nici jertfele, nici rugăciunile n-au putut rezolva ceva!

Astfel că și-a continuat căutarea și a ajuns la reședința unui rege, în apropierea de Midnapore. Ea și-a spus povestea regelui și reginei, iar Chundra Lela a fost acum rugată să-și abandoneze viața de pribegie. Regele i-a construit o casă și i-a dat personalul de serviciu necesar; ea a devenit preoteasă a casei regale, le învăța pe femei sanscrita și făcea rugăciuni pentru ele. Astfel a trăit șapte ani în cinste și bogăție, până la moartea regelui. Pentru că încă nu avea nicio pace, s-a decis din nou pentru un pelerinaj, pentru a câștiga plăcerea zeilor, oarecare abnegație și eforturi putând fi asociate cu aceasta. Ea s-a alăturat unei societăți de fachiri, penitenți indieni și a plâns trei ani la Ram; dar nu era „nici glas, nici răspuns” acolo. Dacă cineva a învățat să cunoască temeinic divinitățile hindușilor, atunci Chundra Lela este aceea; sfârșitul a fost că ea a început să nu mai aibă încredere în preoții brahmani; ea le putea dovedi că mai degrabă sunt niște mincinoși, decât oameni sfinți.

Ea și-a dus toți idolii în casa unei femei dintr-o castă inferioară și a zis: ‚Nu mai pot să mă închin la aceste lucruri; i-am cinstit mulți ani cu teama sufletului meu – totul a fost zadarnic. Nu voi mai comite asemenea nebunii. Dacă ar fi ceva adevărat în religia noastră, aș fi găsit acel ceva.

Între timp a făcut cunoștință cu o fată, care primea lecții creștine. Și-a cumpărat și ea o Biblie și citea în Cartea lui Dumnezeu zi și noapte; curând i-a devenit atât de dragă, încât abia putea să-și înțeleagă fericirea de a fi descoperit comoara cuvintelor vieții veșnice. Ea L-a găsit în Carte pe Isus și în El mântuire și pace cu Dumnezeu.

După câteva săptămâni de studiu și învățare în continuare, inima ei era hotărâtă să devină creștină. Ea a uitat ce era în urma ei și n-a mai discutat cu carnea și sângele. Chundra Lela a fost botezată și a depus o bună mărturie. Acum mergea pe calea credinței și a învins toate piedicile prin putere divină și dăruindu-se cu bucurie Lui, Aceluia care a dus sufletul ei nemângâiat la viață și pace. Unde a fost cunoscută ca pelerină, acolo a dus acum vestea păcii.

Printre cei mulți pe care i-a putut aduce la Isus, era și propriul ei frate. Când el s-a îmbolnăvit, ea l-a îngrijit cu băgare de seamă. Despre aceasta citim:

Într-o zi a chemat-o pe Chundra Lela la el și i-a zis: ‚Soră, cred în Isus, Mântuitorul. Crezi că mă va primi și mă va salva?’

‚Cu siguranță, frate: tocmai de aceea a murit, ca să te poată răscumpăra pe tine și pe toți oamenii.’

‚Crezi, într-adevăr, că a murit și pentru mine?’ a spus el serios. ‚Aș vrea așa de mult să merg cu familia mea la Midnapore, să primesc învățătură creștină și apoi să fiu botezat; dar mă tem că nu voi trăi atât, ca să pot face lucrul acesta. Simt că zilele mele sunt numărate, dar vreau să mor creștin. Deci tu crezi cu certitudine că Isus mă va accepta și pe mine?’

‚Da, dragă frate, o știu, El te primește acum, așa cum ești. Nu vrei să I te încrezi acum deplin?’

‚Aceasta vreau și cred că Isus este Mântuitorul meu. El m-a salvat și pe mine. O, numai de-aș putea fi botezat.’

‚Dar nu sunt slujitori ai lui Hristos aici; nu este nici unul în toată țara’, a zis Chundra Lela tristă ‚și cum să aduc unul de departe?’

‚Nu poți’, a răspuns muribundul, ‚nu trebuie pierdut atâta timp. Dar, Lela, tu ești o creștină și poți să-mi propovăduiești Evanghelia. De ce n-ai putea să mă și botezi? Vreau să mor ca un creștin, care este botezat în moartea Răscumpărătorului său!’

Chundra Lela s-a gândit o clipă și a meditat și a văzut fața fratelui ei iubit, pentru care s-a rugat atât de mult și de fierbinte, care acum era în brațele lui Isus. Apoi a zis: ‚Cu siguranță îmi va îngădui Dumnezeu lucrul acesta. Dacă am făcut toate slujbele preoțești posibile în fața divinităților păgâne, atunci voi putea face pentru tine această slujbă, prin harul adevăratului Dumnezeu.’ A părăsit liniștită camera și s-a întors cu un castronel de alamă plin cu apă. Ea a îngenuncheat lângă patul fratelui ei și s-a rugat cu ardoare lui Dumnezeu, care a condus-o și a salvat-o așa de minunat, iar acum i-a ascultat rugăciunea și pentru fratele ei. Apoi a luat apa, și-a băgat mâna în ea și a turnat-o cu ea peste capul fratelui ei, în timp ce zicea: ‚Fratele meu, te botez în Numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.’ Și-au plecat amândoi capetele tăcând și li se părea ca și când îngerii, da, Domnul Însuși ar fi fost în jurul patului și ar fi umplut camera cu splendoare cerească și pace, acolo, în mijlocul unei națiuni păgâne.

Când ea s-a ridicat, a văzut un zâmbet plin de pace pe fața fratelui ei, care era fericit de a fi fost botezat în Numele trinității divine. Doar câteva zile mai târziu a decedat fericit în Isus.

 Mesagerul crestin
Minunatele cai si calauziri ale lui Dumnezeu

luni, 19 iunie 2017

Doamne, aduc la Tine vise stinse si cenuşa lor. Îți aduc speranțele mele care au apus şi necredința. Îți aduc îndoielile, întrebările, lacrimile, marile "de ce"-uri, răzvrătirile, furia, neînțelegerile mele. Da, Doamne, nu înțeleg de ce alegi să lucrezi în felul acesta. Nu înțeleg tăcerea Ta. Îți aduc nopțile nedorite si nedormite, Ți-am dat frământările mele, Ti-am spus si ce iubesc. Nu stiu în fața căror uşi închise stau, nu stiu dacă să plec, dacă să iau mâna de pe clanță. Aduc la Tine zilele în care a răsărit si Soarele, în care, în timpul ploii, am zărit un curcubeu. Nu stiu unde mă vrei, dar sunt aici.
Stii, mai am ceva sa Îți dau. E ceva mic si de mare însemnătate. E foarte lovită si săraca, sângerează pe alocuri, dar stii câte a îndurat si câte a simtit? Îți aduc inima, e vai de ea, dar bate. Uneori mai tare, alteori abia daca se aude, câte un tic, apoi tac, apoi crede ca nu mai poate si asa e. Dar Tu stii ce faci, Tu esti Ceasornicarul care poate sa o repare. Inimile rănite si deznădăjduite sunt de preț pentru Tine.
Eu mai râd si ascund ce trăiesc, dar uneori doare tare, asa de tare. Câte ploi nu imi bat in geam, dar in ochii lor e Soare. Stiu ca trebuie sa ma incred in Tine, asa ca am sa scriu ce simt, ca ceilalti, care trec prin aceleasi trăiri, sa nu dea inapoi, chiar daca e dificil drumul.
Doamne, las in mana Ta toate problemele mele, toate dezamăgirile, doruri si tot ce iubesc si am sa Te las sa faci o poveste din mine. O poveste care se va merita sa fie citită.

. Cum a intrat in imparatia lui Dumnezeu invatatul Ning Sien-feng


Ning Sien-feng, un discipol mândru al lui Confucius, era un bărbat cu un prestigiu important și influență în orașul Shing-Sien, un învățat capabil, care a dobândit un înalt grad științific și de aceea aparținea de „Siu-t’ sai” (înalților literați). Felul de a gândi al străinilor nu-i era necunoscut; el citise traduceri de lucrări științifice europene, da, nici literatura creștină nu i-a rămas total necunoscută. Dar Biblia i se părea cât se poate de plictisitoare și neinteresantă. Nepăsător și necredincios în ceea ce privește lucrurile spirituale, considera rugăciunea o nebunie. ‚Dacă există un Dumnezeu’, obișnuia el să spună, ‚atunci El trebuie să fie, de la sine înțeles, o Ființă mult superioară și mult prea departe de atingerea oamenilor, ca să se poată îngriji de micile noastre probleme zilnice ale vieții.’ Într-o zi din vara anului 1872 s-a întâlnit pentru prima dată cu misionarul Stevenson, care a discutat îndelung și serios cu el și s-a simțit în mod deosebit atras de el, cu toate că-l durea foarte tare necredința exprimată a bărbatului. ‚Lasă-mă să-ți mărturisesc franc, profesore’, a zis în cele din urmă Ning Sien-feng, ‚nu cred în doctrina pe care voi străinii ne-o aduceți.’ Cu o seriozitate care l-a pus în uimire pe confucianist, misionarul a spus: ‚Îmi voi aduce aminte de tine în fața Dumnezeului adevărat și viu, în mod regulat, în rugăciune.’

Ning Sien-feng a plecat, dar aceste ultime cuvinte n-a putut să le uite. ‚Acest bărbat este un străin, cu totul străin de mine și totuși atât de preocupat de sufletul meu, încât vrea să se roage zilnic pentru mine’, așa gândea, ‚iar eu însumi nu mă rog. Oare să nu încep odată să mă rog?’ a fost următorul lui gând. Să se roage, cum îi spusese misionarul, i se părea imposibil ucenicului mândru al lui Confucius. ‚Și totuși’, se gândea el, ‚treaba aceasta merită încercată.’ Astfel s-a înălțat, chiar dacă plin de îndoieli, totuși cu seriozitate și ardoare din adâncul inimii de păgân, strigătul către marele, necunoscutul Dumnezeu: ‚O, Dumnezeule, dacă exiști cu adevărat, dă-mi lumină, dacă există lumină!’ A luat Biblia, care mai înainte i se părea atât de plictisitoare și fără valoare. De data aceasta ea a fost pentru el o revelație nouă, minunată. Și în sine însuși învățatul a observat cu mirare o schimbare pe care nu și-o putea explica. Cartea l-a captivat atât, încât a citit până noaptea târziu. Într-adevăr, pe de o parte, prin ceea ce citea se simțea condamnat ca vrednic de osândă, dar pe de altă parte îi venea în întâmpinare de la acest Dumnezeu pe care L-a rugat pentru lumină, o putere minunată, salvatoare și îndurare. Curând studiul Cuvântului lui Dumnezeu era cea mai mare plăcere a sa. Tot mai mult se întărea în el credința în adevărurile prețioase pe care le găsea în ea și a căpătat o încredere vie și adevărată în Isus, Fiul lui Dumnezeu, ca Salvator al său.

O, ce fericire, ce viață nouă se năștea acum în el! Lucrul acesta nu putea să-l țină pentru el. ‚Dumnezeu mi-a dat ca răspuns la rugăciunea mea și prin Cuvântul Lui, lumină și pace și m-a făcut nespus de fericit; oare n-ar putea El să-mi salveze și rudele?’ așa întreba Ning Sien-feng acum. Soția lui fusese până acum, ca și el, o adeptă riguroasă a lui Confucius și el se temea tare să-i mărturisească ‚noua lui credință’. În cele din urmă și-a luat inima în dinți și a chemat-o într-o seară în camera lui de studiu, după ce copiii merseseră la culcare. Un conflict i se părea inevitabil, dar spera că în ceasul liniștit de seară va fi cel mai puțin auzit de alții. Soția s-a așezat în fața lui, la o oarecare depărtare, cum este datina pentru femeile din China și aștepta liniștită, în tăcere. Dar lui îi lipsea curajul, Nu putea vorbi. În cele din urmă soția lui a zis: ‚Ai ceva să-mi spui!’ Acum nu mai exista scăpare și el i-a povestit toată istoria: ‚Nevastă, am descoperit că în cer locuiește un Dumnezeu adevărat, viu și că El este Tatăl nostru, dacă venim la EL prin Isus Hristos, Fiul Lui.’ Poate că Ning Sien-feng n-a fost niciodată așa de mirat în viața lui ca atunci, când în loc de potopul așteptat de reproșuri, de pe buzele soției sale au venit cuvintele: ‚Cât mă bucură lucrul acesta, Ning!’ Spre cea mai mare uimire a lui, ea i-a explicat: ‚Am știut deja de mulți ani că învățătura și idolii noștri sunt deșertăciune. Când la ultima răscoală rebelii au pătruns în orașul nostru, au devastat templele și au luat idolii. Atunci mi-a devenit limpede: dacă idolii nu se pot proteja și salva pe ei înșiși, atunci pe mine mă pot ajuta mult mai puțin. Când apoi soldații au venit în casa noastră, m-am ascuns cu o teamă groaznică în dulap și m-am rugat acolo. Mă gândeam că ar trebui, totuși, probabil, să fie undeva un Dumnezeu adevărat și L-am chemat: ‚Onorabile Dumnezeu, apără-mă!’ Și așa a și făcut. Răsculații au venit în cameră și au distrus totul, numai dulapul în care eram ascunsă, nu l-au deschis. De atunci am crezut mereu că există un spirit mare, pe care noi încă nu-L cunoaștem. Este posibil să-L fi găsit?’ – Ning Sien-feng i-a mai spus acum câteva lucruri despre minunata dragoste a Acestui mare Dumnezeu. Abia către dimineață s-au culcat. N-a durat mult până când și femeia a mărturisit credința ei în marele Dumnezeu și în Isus Hristos ca Salvator al ei.

Mai târziu, cu ocazia unei vizite în Shing-hien, misionarul Stevenson scria: ‚Am avut parte aici de mare bucurie. Dumnezeu a recunoscut credința simplă a lui Ning Sien-feng și l-a binecuvântat prin convertirea mai multor suflete. Și soția lui este fericită. L-am botezat pe el și pe alți doi bărbați și sunt recunoscător să pot spune că el, înainte de a fi făcut acest pas curajos, decisiv, a evaluat bine costurile. În ultima duminică s-a ridicat spontan în capelă, în timp ce eu predicam și a vorbit destul de mult în fața unui număr de ascultători. El a spus câteva lucruri despre calea spre Dumnezeul cel viu, a povestit ce a făcut Dumnezeu pentru el și și-a îndemnat ascultătorii, să caute adăpost la Domnul Isus, ca și el. Când am auzit această mărturie generoasă despre puterea harului lui Dumnezeu, n-am putut decât să-I mulțumesc lui Dumnezeu și să prind curaj. Dacă privesc situația acestui bărbat în viața exterioară și mă gândesc apoi ce pas a făcut și câtor persecuții este expus acum, atunci mereu devin iar sigur că încă n-au trecut zilele eroilor și ale martirilor.’

Câteva luni mai târziu, zece dintre cei convertiți din acel ținut, printre care și fiul lui Ning și mai mulți alții, care erau rodul muncii sale, au mărturisit prin botez credința lor în Domnul Isus.

Mesagerul crestin
Minunatele cai si calauziri ale lui Dumnezeu 

duminică, 18 iunie 2017

Sa ai pace in suflet atunci cand Cerul tace. Când e acoperit de nori, iar furtuna e prea puternica, sa ai pace si invata sa mergi pe ape. Nimeni nu spune ca trebuie sa fugi sau sa te lupți cu valurile. Trebuie doar sa mergi. Un pic astazi, un pic maine. Nu contează daca ai mers putin sau mult, Dumnezeu se bucura de fiecare victorie de-a ta, indiferent de cat de mica ar fi. Uneori, trebuie sa te opresti, sa iei o pauză si sa te odihnesti. Ai purtat multe lupte, asa ca trebuie sa-ti lasi inima sa bată din nou cu putere, dând viață in fiecare părticică din tine.
Uneori, te lupți cu tacerea lui Dumnezeu. Strigi si nu primesti raspuns. Plângi si e aceeasi situație. Stiu cum e. Stiu cum e sa privesti in sus, sa astepti niste răspunsuri si sa primesti tăcere. Stiu cum e sa bati, sa tipi sau pur si simplu sa vrei sa renunți la tot pentru ca te gândesti ce rost are. Stiu cum e sa simti cum te stingi încetul cu încetul si sa nu te mai poți ruga, lăsând inima sa suspine. Dar stii, in astfel de momente, chiar daca nu am mai avut putere sa spun ceva, Dumnezeu a coborât langa mine. A coborât langa mine prin persoanele care s-au rugat pentru mine si care, la propriu, m-au cărat in spate. L-am simtit pe Dumnezeu coborând langa mine atunci cand priveam noaptea stelele si ma întrebam unde e. L-am simtit pe Dumnezeu cand imi soptea un cântec dulce pe care doar eu il auzeam si totusi, ma indoiam ca acela ar putea fi un raspuns. Si in tot acest timp, stii ce făceam? Il întrebam unde e. Il întrebam de ce se ascunde cand, de fapt, eu ma ascundeam, ridicând ziduri de necredinta si deznadeje.
Acum, vreau sa-ti mai spun ceva. Daca tu crezi ca esti uitat de Dumnezeu, sa nu crezi asemenea minciună pentru ca El a coborât langa tine chiar acum. Poate nu te mai poți ruga, dar fiecare lacrimă căzută e o mica rugăciune pe care Dumnezeu o intelege si o primeste. Nimic nu e mai sfânt si mai curat ca o lacrimă ce curge in tăcere dintr-o inima franta. Lumina are nevoie doar de o mica crapatura ca sa poata intra. Lasa-L pe Dumnezeu sa pună din nou lumina speranței si a credintei in sufletul tau. Chiar daca El tace, este la lucru. Ai răbdare, mergi pe ape si luminează dragostea Lui asteptând deoarece, dupa cum stii, asteptarea celor neprihaniti nu va fi decat bucurie.

sâmbătă, 17 iunie 2017

Lucruri pentru care plângea Isus...




Luca 19:41 "Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea "

Pe Isus îl face să plângă faptul că oamenii își aștern hainele pentru moment dar nu Îi dau inimile Lui pentru toată viața...


Pe Isus îl face să plângă faptul că oamenii se abțin de la o anumită mâncare în post, o perioadă specifică, dar nu se abțin de la înjurături tot anul.

Pe Isus îl face să plângă faptul că oamenii azi strigă "Osana" iar mâine "Răstignește-L!". Nimic nu doare mai mult în viața decât pietrele primite azi de la cer care ieri te-a aplaudat.

Pe Isus îl face să plângă faptul că oamenii își sărbătoresc numele dar nu-și pot sărbători caracterul. Numele de floare e tare frumos dar numai daca împarți un parfum de cer în fiecare zi.

Pe Isus îl face să plângă faptul că oamenii merg la Templu dar sunt necăjiți că nu pot muta cursorul la program mai repede, mai în față, ca la Youtube.

Ei strigau de bucurie crezând că Isus îi scapă de impozitele și taxele romane. Isus însă a venit din cer ca să ne scape de plata păcatului. Și a plâns de necaz că noi n-am înțeles asta.

Fariseii au zis către Isus să-și certe ucenicii. Că unii au chef de ceartă și la Sărbători. Un alt motiv pentru care Isus plângea.

Isus plângea că în Templu se făceau afaceri. Isus plângea că rugăciunea fusese dată la o parte și înlocuită cu marketing și teatru ieftin. Lumini de scenă și fum care iese din podea.

Isus plângea pentru că, Casa Lui, ajunsese o peșteră. În peșteră întunericul e la loc de cinste, aerul e rarefiat și e tare frig.

Vremea cercetării poate trece așa de ușor. Poate fi atât de scurtă și nebăgată în seamă. În vremea cercetării trebuie să plângem noi și atunci cerul va fi plin de bucurie.

Lacrimile îl aduc pe Sărbătorit aproape, nu aplauzele. Pacea și nu cearta. Pocăința și nu păcatul.

Lucrurile care ne pot da pacea sunt mărturisirea păcatelor, iertarea lui Isus și umblarea cu El. În fiecare zi, nu doar de Florii. Să intre Isus în Ierusalim e frumos dar să intre în viața mea e cel mai de preț lucru.

Și-atunci să plângem amândoi. Sâ plângem amândoi... De dor, de iertare și de bucurie veșnică.

Iar cine plânge aici, va avea lacrimi șterse pentru veșnicie. Cine nu plânge aici, va plânge o veșnicie.

vineri, 16 iunie 2017

Învierea, dincolo de ce se vede






Hristos a fost printre ei, L-au aclamat, L-au lăudat, I-au strigat Osana, și-au aruncat hainele înaintea Lui, I-au adus flori. Mai târziu L-au scuipat, L-au bătut, și-au bătut joc de El și L-au condamnat la moarte.
Așa sunt oamenii, azi ești prieten cu ei, mâine ești un nimeni. Așa este lumea, îți dă cu o mână și îți ia cu două. N-avem de ce să o iubim. E trădătoare, e nesigură și parșivă.
L-au legat și L-au înfățișat înaintea lui Pilat. Cel blând și smerit transportat încătușat. Oricum nu fugea, ne-a iubit prea mult. El a venit ca să dezlege oamenii, să-i elibereze, dar, pentru asta a trebuit să fie El prins în lațurile lor.
Astăzi oamenii de pretutindeni sunt la fel. Hristos e înjurat, batjocorit, disprețuit și părăsit. Mă întreb ce zice Tatăl când Fiul este prins în vorbele murdare ale oamenilor. Are îndelungă răbdare.
L-au răstignit cu tâlharii. Dar a treia zi a înviat. Totuși cine se mai gândește la El, printre atâția iepuri și reclame cu ouă?
Nu, Învierea n-are treabă cu ce pui în farfurie și nici cu găinile stafidite în cotețele fără lumină naturală. Nu, Învierea, n-are legătură cu stomacul, ci cu sufletul. Nu trăiești ca să mănânci, ci mănânci ca să trăiești. Învierea n-are nici o treabă cu grătarul din ziua de Paști, când nu poți respira afară de fum.
Așa cum fumegă grătarele așa fumegă și făcliile sufletelor oamenilor. Dar Hristos nu le stinge încă. Le mai dă o șansă. Șansa să nu spui Hristos a înviat de pe buze ci, ascultându-ți inima.

Cum a gasit pacea un perelin de la Mecca


De la căderea lui Adam, omul neîmpăcat trăiește în neliniște. Păcatul i-a furat pacea pe care o savura cândva în Paradis, în părtășie cu Dumnezeu. Astfel umblă rătăcitor de colo-colo, adesea chinuit și torturat de conștiința rea, care nu poate fi adusă la tăcere prin nici o faptă religioasă, nici o rugăciune, nici o vorbă, nici lacrimi. Adevărata odihnă și pace le dă numai Isus, Fiul lui Dumnezeu. „El a făcut pace prin sângele crucii Lui” și a vestit-o alor Săi după învierea Sa: „Vă las pacea Mea, vă dau pacea Mea!” El ia toată vina păcătosului pregătit de pocăință, care se apropie prin credință, îi curăță conștiința și îi umple inima cu odihnă cerească.

Această odihnă o căuta nu de mult și un pelerin mahomedan, care pribegea la Mecca, Medina, Betleem și alte localități unde se află sanctuarele religiei sale. Era fiul unui bine cunoscut șeic (prinț arab), s-a străduit cu râvnă din tinerețea lui timpurie, prin trăire ascetică, posturi, rugăciuni și invocarea papagalicească a numelui dumnezeului său „Allah”, să câștige favoarea acestuia. După mulți ani de strădanii fără rezultat, s-a hotărât să facă un pelerinaj mare; căci el gândea că va găsi în acele orașe sfinte ale religiei sale, un răspuns la întrebarea care revenea mereu: ‚Cum obțin odihnă pentru inima mea și pace pentru conștiința mea?’

Când a ajuns la Mecca, locul nașterii lui Mahomed, locul principal de pelerinaj al mahomedanilor, a vizitat sfintele morminte, a sărutat „sfânta piatră neagră” și a adunat după regulament, 49 de pietre, mai mari decât un bob de mazăre, dar mai mici decât o boabă de fasole. Pe acestea le-a aruncat spre stâlpii „marelui diavol”, câte șapte la fiecare, în timp ce exclama: ‚În numele dumnezeului celui atotputernic fac lucrul acesta și din ură față de diavol și spre ocara lui. După multe luni de pelerinaj anevoios din sanctuar în sanctuar, unde s-a supus peste tot ceremoniilor regulamentare, cu perseverență emoționantă, eroul nostru a ajuns la Port Said și a cumpărat un bilet spre Cairo.

‚La Ismailia’, așa povestea pelerinul însuși, ‚inima mi-a devenit foarte neliniștită și i-am spus însoțitorului meu: ‚Mă simt de parcă ar trebui să mergem de aici, la Suez.’ Prietenul meu mi-a răspuns: ‚De ce la Suez? Acolo nu este nimic de luat pentru noi.’ Și s-a opus tare planului meu. Dar eu am rămas neclintit în hotărârea mea, mi-am dat biletul înapoi și am cumpărat altul, la Suez, cu toate că nu știam de ce, în afară de faptul că mă atrăgea acolo o anumită putere.

Ajuns în Suez, am pribegit fără niciun plan pe străzile orașului. Într-o zi am văzut o prăvălie deschisă, la geamul căreia atârna un afiș, pe care erau scrise cuvintele: „Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă.” – M-am mirat și i-am spus prietenului meu: ‚Oare cine poate fi proprietarul acestei prăvălii? Nimeni nu trebuie să folosească asemenea cuvinte și nu trebuie să facă o asemenea invitație, decât numai Allah (Dumnezeu). Prietenul meu a răspuns: ‚Nu știi că suntem în țara faraonilor? Cu siguranță că omul este foarte fudul din cauza averii și mărimii lui și de aceea vorbește așa de lăudăros, cuvinte orgolioase.’

‚Am mers mai departe, dar acele cuvinte minunate au rămas întipărite în inima mea; nu mai puteam să scap de ele și am zis: ‚Trebuie să-l întreb pe omul acela, dacă dă odihnă celor trudiți.’ După-amiază m-am întors la acea prăvălie, dar afișul dispăruse. Acum tovarășul meu încerca să mă abată de la intenția mea, de a cerceta temeinic problema cu afișul și cuvintele de pe el, dar eu i-am răspuns că nu voi pleca din Suez înainte de a fi obținut o informație despre acel om, care promite odihnă celor trudiți. Căci vai! Aveam atâta nevoie de odihna inimii!

Așa că într-o zi mi-am luat inima în dinți și am intrat în prăvălie și am întrebat pe cei doi domni prezenți, ce au de vânzare. Atunci mi-au arătat un Nou Testament și mi-au dat de înțeles că ar avea un depozit cu Sfintele Scripturi, adică a Cuvântului veșnic al lui Dumnezeu.

Cu un zel prost ascuns am cercetat conținutul Cărții lui Dumnezeu oferite și curând m-am trezit într-o conversație profundă cu cei doi bărbați. Prietenul meu încerca, de fapt, să mă împiedice la fiecare altă cercetare, dar eu am citit trei zile din Cartea prețioasă, aproape fără să mănânc și să dorm, în ciuda împotrivirii violente a însoțitorului meu, care în cele din urmă m-a părăsit foarte furios. Dar eu, prin cuvântul pe care l-am citit, am fost condus în prezența lui Dumnezeu, mi-am dat seama aici de cauza ascunsă a suferinței inimii mele: marea mea vină și păcătoșenie. Dar am ajuns și în prezența Aceluia care îi cheamă la El pe cei trudiți și le dă odihnă adevărată și veșnică. Dumnezeu m-a condus la Isus și curând am putut să cred că El mi-a șters pe veci toate, toate păcatele. Conștiința mea a găsit pace și inima mea a găsit odihnă privind la El, Cel care cândva a murit pe cruce pentru mine și al cărui sânge curăță de orice păcat.’

Mesagerul crestin
Minunatele cai si calauziri ale lui Dumnezeu 
 

joi, 15 iunie 2017

Nu poți anula învierea...



Nu poți anula o înviere cu o mita dată la soldați. Nu ai cum să înăbuși cu o minciună pe cel care a spus “Eu sunt Calea, ADEVĂRUL și viața...”. Sărbătoarea soldaților a ținut pănă ce și-au cheltuit al 13-lea salariu. E greu cu buzunarul gol dar mai greu e cu inima goală de adevăr și umplută de minciună...


Nu poți anula o înviere spunând că ucenicii l-au furat. Ucenicii nu aveau ce face cu Isus mort. Viața nu are valoare decât în afara mormântului, asta n-au înțeles preoții de-atunci și mulți oameni nu înțeleg la fel astăzi.



Nu poți anula o înviere cu o piatră mare pusă la intrarea în mormânt. Piatra e pentru cei din afară ca să nu intre, în nici un caz nu e pentru Cel dinlăuntru ca să nu iasă…


Nu poți anula o înviere spălându-te pe mâini ca și Pilat în ligheanul amăgirii. Păcatele nu se spală cu săpun, nici cu lumânări, nici cu donații ci cu Sângele sfânt al Mântuitorului.


Poți anula însă o înviere cu necredința din inima ta. Nu prin faptul că nu crezi că mormântul e gol ci prin faptul că nu crezi că ai nevoie de Isus VIU. Poți anula învierea dacă azi ești la biserică și mâine în cluburile cu distracții păcătoase. Poți anula învierea dacă azi spui “Hristos a înviat” și mâine trăiești ca și cum ar fi mort înjurând și blestemând. Poți anula învierea dacă azi te-ai mărturisit de păcate și mâine începi de la zero cu tot ce ai făcut înainte.


Cea mai mare dovadă a faptului ca Hristos a înviat nu e nici piatra mutată de la mormânt, nici ucenicii care proclamă învierea, nici preoții care tremură de spaimă ci TU. Dacă Isus a înviat pentru tine înseamnă că ai murit față de păcat și trăiești o viață nouă. Înseamnă că Biblia îți va fi cartea de căpătâi, ruga va fi scara spre cer iar la adunare nu vei mai merge doar la Paște...




Primește-l azi pe Isus Cel viu în viața ta și într-o zi și mormântul tău va rămâne gol. La prima înviere. Cristi BoariuNu poți anula o înviere cu o mita dată la soldați. Nu ai cum să înăbuși cu o minciună pe cel care a spus “Eu sunt Calea, ADEVĂRUL și viața...”. Sărbătoarea soldaților a ținut pănă ce și-au cheltuit al 13-lea salariu. E greu cu buzunarul gol dar mai greu e cu inima goală de adevăr și umplută de minciună...


Nu poți anula o înviere spunând că ucenicii l-au furat. Ucenicii nu aveau ce face cu Isus mort. Viața nu are valoare decât în afara mormântului, asta n-au înțeles preoții de-atunci și mulți oameni nu înțeleg la fel astăzi.



Nu poți anula o înviere cu o piatră mare pusă la intrarea în mormânt. Piatra e pentru cei din afară ca să nu intre, în nici un caz nu e pentru Cel dinlăuntru ca să nu iasă…


Nu poți anula o înviere spălându-te pe mâini ca și Pilat în ligheanul amăgirii. Păcatele nu se spală cu săpun, nici cu lumânări, nici cu donații ci cu Sângele sfânt al Mântuitorului.


Poți anula însă o înviere cu necredința din inima ta. Nu prin faptul că nu crezi că mormântul e gol ci prin faptul că nu crezi că ai nevoie de Isus VIU. Poți anula învierea dacă azi ești la biserică și mâine în cluburile cu distracții păcătoase. Poți anula învierea dacă azi spui “Hristos a înviat” și mâine trăiești ca și cum ar fi mort înjurând și blestemând. Poți anula învierea dacă azi te-ai mărturisit de păcate și mâine începi de la zero cu tot ce ai făcut înainte.


Cea mai mare dovadă a faptului ca Hristos a înviat nu e nici piatra mutată de la mormânt, nici ucenicii care proclamă învierea, nici preoții care tremură de spaimă ci TU. Dacă Isus a înviat pentru tine înseamnă că ai murit față de păcat și trăiești o viață nouă. Înseamnă că Biblia îți va fi cartea de căpătâi, ruga va fi scara spre cer iar la adunare nu vei mai merge doar la Paște...


Primește-l azi pe Isus Cel viu în viața ta și într-o zi și mormântul tău va rămâne gol. La prima înviere.

La adapostul Celui Preainalt




Am avut – așa povestea J. Hudson Taylor, pe care Domnul l-a folosit și l-a binecuvântat extraordinar în slujba Sa cu Evanghelia în China – o foarte anevoioasă și plictisitoare călătorie pe mare. Am pierdut mult timp la ecuator, ca urmare a lipsei de vând prelungite și când în sfârșit am atins arhipelagul răsăritean, iar am fost reținuți. Ce-i drept, se pornea din când în când un vânt ușor, puțin înainte de apusul soarelui și dura peste noapte, dar oricât încercam în acest timp să înaintăm, totuși peste zi nu ajungeam mai departe, da, pierdeam de multe ori din nou ceea ce câștigaserăm, deoarece curenții ne împingeau înapoi.

Lucrul acesta se petrecea mai ales în imediata și primejdioasa apropiere a Noii-Guinee. Într-o duminică seară eram cam la 30 de mile de uscat; dar duminică dimineață, în timpul „slujbei divine”, care a fost ținută pe punte, am văzut o trăsătură foarte îngrijorată pe fața căpitanului nostru și l-am văzut privind mereu spre mare.

La sfârșitul predicii am aflat motivul grijii sale: un curent puternic ne mâna spre niște recife ascunse și aceasta așa de repede, încât chiar în cursul după-amiezii ne amenința o nenorocire. După masa de prânz s-a făcut tot ce a fost cu putință pentru a se întoarce corabia, dar zadarnic. Eram împinși spre uscat și vedeam pe țărm băștinașii insulei grăbindu-se spre plajă, observam cum se strângeau acolo și aprindeau focuri de mărimi diferite. Însemnătatea focurilor nu ne era ascunsă, căci căpitanul știa din cartea lui că locuitorii erau canibali, care, având în vedere naufragiul nostru iminent, se așteptau la o masă festivă, pe care voiau s-o pregătească din trupurile noastre.

După ce căpitanul a stat acolo tăcând un timp mai îndelungat, a spus, în sfârșit: ‚Așadar, am făcut tot ce puteam face. Acum trebuie să fim pregătiți pentru orice.’ ‚Nu’, am spus eu, ‚un lucru încă nu l-am făcut: noi, cei patru credincioși care suntem pe corabie, încă n-am strigat împreună către Dumnezeu pentru salvarea noastră, dumneavoastră (căpitanul), dulgherul, stuartul negru al corăbiei și eu; aceasta mai trebuie să facem. Vom merge fiecare în cabinele noastre și ne vom ruga serios Domnului pentru salvarea Lui, ca El să ne trimită imediat un vânt favorabil.’

Propunerea i-a plăcut căpitanului și ne-am retras îndată fiecare în cabina lui, pentru rugăciune. Încă nu stăteam de mult într-o stăruință serioasă în fața lui Dumnezeu, când Dumnezeu mi-a pus în inimă convingerea că rugăciunile noastre vor fi ascultate, așa că nu mă puteam ruga mai departe. De aceea am ieșit pe punte.

Acolo stătea la postul lui primul ofițer al corăbiei, un om fără Dumnezeu. M-am îndreptat spre el și l-am rugat să desprindă și să întindă vela mare, care era adunată ca să nu bată în vergă fără folos și neîncetat. El m-a privit și m-a întrebat: ‚La ce va folosi?’ Eu i-am spus că noi tocmai ne-am rugat lui Dumnezeu să ne trimită un vânt și că vântul va veni îndată, dar noi nu avem de pierdut nici un minut, întrucât acum suntem foarte aproape de recife. –

Ofițerul m-a privit supărat și disprețuitor și a zis: ‚Întâi vreau să văd vântul, înainte să ascult de dumneavoastră.’ Dar în același timp a privit în sus, eu i-am urmărit privirea și am văzut pavilionul de la catargul principal în mișcare. ‚Vedeți!’ am strigat eu bucuros, ‚vine vântul.’ ‚Ah’, a răspuns el, ‚este doar o labă de pisică (o singură pală de vânt).’ Păi, labă de pisică sau nu’, am exclamat eu, ‚ridicați, vă rog, vela mare ca vântul să fie de folos!’

Într-adevăr, bărbatul posomorât a cedat atunci. Și în timp ce bărbații erau ocupați cu desprinderea velei mari și întinderea ei, a venit și căpitanul, iar vântul bătea cu toată puterea și ne-a mânat înainte cu șase, până la șapte noduri pe oră, departe de țărmul pe care, uimiți, mâncătorii de oameni erau adunați și trebuiau să privească cum eram duși repede din zona lor. Și vântul nici nu s-a potolit înainte ca noi să nu fi lăsat mult în urmă insula primejdioasă. –

Astfel m-a înviorat Dumnezeu minunat prin fapta Lui, înainte să fi ajuns în China, câmpul activității mele și El mi-a arătat că în toate lucrurile, mici sau mari, pot și trebuie să-mi găsesc adăpost în El.

  Mesagerul crestin
Minunatele cai si calauziri ale lui Dumnezeu

miercuri, 14 iunie 2017

Când toți m-au părăsit, Tu ai rămas cu mine. ❤️



Doamne, câteodată te simt atât de aproape de mine. Te simt în inimă cum îmi umpli inima de bucurie, pace și liniște deplină. Alteori, parcă ești atât de departe, atât de greu de atins. Poate că mă supui unui test. Poate că îmi pui răbdarea la încercare. Poate că vrei să mă întărești, să-ți caut prezența mai des. Poate vrei să îmi arăți cum ar fi viața mea fără Tine.

Oricare ar fi motivul pentru care te distanțezi de mine și mă lași să simt absența Ta, știu că o faci pentru binele meu.

Tu niciodată nu-mi dorești răul. Ești binele întruchipat. Nu mă lăsa să hoinăresc în singurătate. Nu mă lăsa să-ți simt absența la nesfârșit. Sunt conștientă că, indiferent dacă îți simt sau nu prezența, ești mereu cu mine.

Când au venit furtuni și au bătut în barca sufletului meu, fiind cât pe ce să mă scufund, ți-ai ridicat glasul spre furtună și i-ai spus doar un cuvânt, iar ea te-a ascultat. Ai potolit furtuna din viața mea. Nu m-ai părăsit, chiar dacă la început am crezut că m-ai lăsat pentru că ai îngăduit furtuna în viața mea; acum am realizat că furtuna a fost îngăduită de Tine, ca să mă întărească în credință și-n răbdare.

Acum conștientizez căci ai păzit sufletul meu de valurile care se luptau cu înverșunare să mă zdrobească, să-mi fure speranța și puțina credință care îmi mai rămăsese.
Văd mâna Ta, de Creator, care m-a protejat și m-a mângâiat, ori de câte ori am simțit că nu mai am pe nimeni în această lume să îmi ofere o vorbă bună, o mângâiere de care avea nevoie sufletul meu.

Oricând mă simțeam bătută de soartă și fără ajutor, Tu mi-ai spus "Nu te teme, căci Eu sunt cu tine ca să te scap". Mi-ai fost și tată, mamă, soră și frate, când am simțit că nimeni nu îmi este alături. Ai fost umărul pe care am plâns, atunci când simțeam că inima mea o ia din loc și fuge departe de mine.

Când oamenii m-au rănit cu vorbele lor, ca niște săgeți otrăvite, Tu mi-ai curățat rana și ai pus balsamul Tău vindecător peste ea. 
Când am ajuns la răscruci și eram înconjurată de probleme, și când toți prietenii mei m-au părăsit, Tu ai fost alături de mine și M-ai încurajat.

Știu că, ori de câte ori, inima-mi mi-a fost întristată, a fost ca să o faci mai bună. Niciodată nu mi-ai cerut mai mult decât aș putea să-ți ofer. Doar inima mi-ai vrut-o, însă eu, prin atâtea patimi și lucruri care mi-au părut frumoase la ochi, am întinat-o și nu Te-am ascultat. Chiar și așa, ai venit la mine, și mi-ai spus că dacă ți-o dau Ție, Tu poți face din ea un palat.

Așa am făcut. Ți-am dat-o ție; iar de atunci nici nu știu câte lupte ai dus și câte lacrimi ai vărsat pentru mine. Câte biciuri ai primit din partea mea. Scuipări, înjosiri, urâtă trădare. Toate le-ai suferit pentru mine. Ca să fiu salvată.
Nici nu mai știu câte lacrimi au vârsat ochii mei și, câte dintre ele, Tu mi le-ai adunat. Fiecare lacrimă a fost de Tine numărată și pusă în burduf.

Tu-mi cunoști fiecare suspin al inimii mele și fiecare murmur. Cât de departe aș fugi de Tine, Tu ești peste tot. Îmi cercetezi fiecare rărunchi și fiecare gând. 
Îți mulțumesc căci ai fost și ești mereu cu mine. În Tine am găsit un prieten bun, cum niciunde nu aș găsi în toată viața mea.

Cum L-a gasit Ch'ue pe Mantuitorul


Într-un templu al lui Buddha a venit Ch’ue, profesorul, prima dată în contact cu Evanghelia harului lui Dumnezeu. Vechiul lui prieten, Chang, preotul, a fost plecat, iar când s-a întors, Ch’ue a mers acolo ca să-l salute. Într-o cameră liniștită, care dădea într-o curte aparținând templului, au stat mult împreună, într-o conversație prietenească. Atunci ochiul ager al învățatului a descoperit pe un raft prăfuit cu cărți, o carte care arăta altfel decât celelalte cărți pe care le văzuse până acum.
‚Ce ai aici, cărți?’ a zis el în timp ce mergea acolo ca să ia cartea.

‚Ah, aceasta este o carte ciudată, pe care am adus-o din călătorie, o carte străină, cu care n-ai ce face.’

Dar Ch’ue era plin de interes. El a studiat temeinic toate cărțile pe care a putut să pună mâna. Examenul și l-a luat cu decorație și dorința lui grabnică era să-și continue studiile; dar, din nenorocire, aici în munți nu prea era mult de citit; căci aici nu era mult interes disponibil pentru lucruri spirituale. Dar acum avea ceva nou și lacom a citit o pagină după alta. Bătrânul preot își fuma liniștit pipa, iar apoi a plecat să vadă de tămâie și de lumânări, care trebuiau să ardă întotdeauna în fața tablourilor cu idoli. Dar Ch’ue n-a observat nimic din toate câte se petreceau în jurul lui; era adâncit de tot în minunata povestire.

Era Evanghelia după Marcu. Cu cât citea mai departe, cu atât viața simplă și minunată despre care auzea, îi înduioșa inima. Iar și iar se ducea la prietenul lui, în templu, pentru a studia acolo acea carte mică, până ce conținutul i s-a întipărit în memorie. Dar nici preotul, nici altcineva pe care i-a întrebat, n-au putut să-i de-a informația de care avea nevoie inima lui.

Isus din Nazaret – Împăratul iudeilor – Fiul lui Dumnezeu – prietenul vameșilor și al păcătoșilor – cine ar putea fi acest minunat învățător? Ce putere, înțelepciune și dragoste se descopereau în El! Nu-i de mirare că oamenii strigau: „El a făcut toate lucrurile bine.” Dar ce ciudat s-a terminat istoria! El a murit – întuneric pretutindeni, de jur-împrejur. Iar când soarele a răsărit în a treia zi, iată, El înviase! Putea fi lucrul acesta adevărat? Și dacă ar fi adevărat, când s-a petrecut? Unde este El acum? Ce-i cu Evanghelia? Cum poți fi sigur de ea? Și apostolii Lui unde erau, unde puteau fi găsiți?

Aici este problema. Se pare că nici unul n-a venit în munții de la Apus. Oricât s-a străduit, n-a putut să afle pe nimeni care să fi fost în stare să explice conținutul acelei cărți mici. Și totuși cartea era aici. Cine a adus-o? Mai existau și altele de felul acesta? Exista undeva o societate care și-a făcut o misiune din exercitarea și răspândirea acestei învățături? Dar nimeni nu-i putea spune încotro să se îndrepte.

În sfârșit, după aproximativ un an a aflat că un străin, un englez a venit în partea de sud a provinciei și învață pe oameni în P’ing-yang o religie, pe care el o numește „vestea îmbucurătoare sau bună despre Isus”. Numele lui era David Hill și el vindea și cărți cum era aceea mică, Evanghelia după Marcu, pe care el a descoperit-o la prietenul lui, preotul. Cât își dorea Ch’ue să meargă acolo și să-l viziteze! Dar P’ing-yang era la o depărtare de trei zile de călătorie, dar pentru că avea moșia de administrat și trebuia să aibă grijă și de școală, îi era cu neputință să facă o asemenea călătorie.

După câteva luni, unul dintre elevii lui trebuia să meargă la P’ing-yang, la un mare examen, iar la întoarcerea lui din oraș a adus cu el alte două cărți străine, despre care credea că îl vor interesa pe profesorul lui. Ch’ue le-a luat plin de bucurie și l-a întrebat pe tânărul bărbat despre tot ce auzise și văzuse. Dar despre noua religie nu i-a putut spune mai multe, decât că îi dă adresa exactă a străinului.

Peste un an studentul s-a dus iar acolo și de data aceasta a adus un Nou Testament întreg. ‚Am citit mereu din el’, zicea Ch’ue, ‚cu toate că înțelegeam puțin. Un lucru mi-a făcut impresie deosebită: că, spunea Isus, calea spre viața veșnică este îngustă și poarta este strâmtă și puțini o vor afla. Ah! îmi ziceam eu, timpul trece și sfârșitul vine curând. Eu nu sunt pe cale, așa că nu voi ajunge niciodată la țintă.’

Din nou au trecut doi ani. În cele din urmă Ch’ue n-a mai putut suporta. A lăsat totul baltă, s-a pornit la drum spre P’ing-yang și a întrebat de casa străinului. David Hill nu mai era acolo. Dar domnul Drake, misionarul de acum, care și-a dat seama de dorința sinceră a lui Ch’ue, l-a rugat insistent să rămână câteva zile, pentru a putea vorbi cu el detaliat despre toate. Ch’ue a primit invitația cu mulțumiri cordiale. În timpul vizitei sale a venit predicatorul Hsi, a cărui istorie am povestit-o mai sus, chiar la stabilimentul misiunii, așa cum obișnuia adesea să facă, iar cuvintele lui și minunata sa colaborare au fost un mare ajutor, până i-a bătut ceasul, iar Dumnezeu s-a descoperit inimii doritoare într-un mod milostiv.

Apoi Ch’ue s-a grăbit să se întoarcă și și-a vizitat vechiul prieten. Ch’ue a avut convorbiri lungi cu el în templu și a reușit să-l conducă pe preotul lui Buddha la picioarele Mântuitorului. Apoi au început amândoi să lucreze cu mare zel la răspândirea Evangheliei. Au trebuit să rabde multe prigoniri. Dar focul dragostei ardea tot mai viu în inimile lor și au început și alții să dorească binecuvântarea care le-a transformat viața așa.

Ch’ue și-a luat odată fratele, care învățase și el să-L cunoască pe Domnul, la conferința trimestrială din P’ing-yang. La întoarcere și-au găsit toată casa în tulburare. Singurul copil al lui Ch’ue era grav bolnav și a murit după câteva zile. Apoi a trebuit și fratele lui să se pună în pat. Dar în scurta lui boală, până în clipa când a putut să plece acasă, repeta într-una cu bucurie triumfătoare: ‚A lui Dumnezeu să fie lauda și slava! Isus este, într-adevăr Mântuitorul oamenilor!’

Ch’ue a fost forțat de multe ori să se dezmintă, iar când a refuzat, a fost bătut. Apoi au vrut să-i ia titlul de doctor și slujba. Dar el a spus: ‚Nu prețuiesc toate acestea. Isus a pregătit o cinste mai mare pentru mine. Prin răscumpărarea Lui am venit și eu de la moarte la viață. Noi, cei care credem în Isus, avem o pace pe care întreaga lume nu ne-o poate lua.’

Nu era de mirare că toți creștinii îl iubeau pe martorul credincios, pe acest bărbat sensibil, neînfricat și că s-au bucurat când s-a așezat în Taning, ca să lucreze acolo ca slujitor al Domnului, iar prietenul lui, Chang, preotul de altădată, l-a urmat, ca să lucreze și el acolo.

Ch’ue a fost un evanghelist binecuvântat în mod deosebit și călătorea din loc în loc, de jur-împrejur în provincie. Era foarte iubit; oricine îl asculta cu plăcere și se înviora la inima lui fericită în Domnul. Bucuria în Domnul îi umplea sufletul și toată viața lui era o cântare de laudă. În vara lui 1905 Mântuitorul lui l-a chemat acasă, de la muncă la odihnă.

 Mesagerul crestin
Minunatele cai si calauziri ale lui Dumnezeu  

marți, 13 iunie 2017

La drum cu Dumnezeu....



"- Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Hristos."1 Tesaloniceni 5-23




"Toate lucrurile au un inceput si un sfarsit.
Unele lucruri zidesc,altele nu.
Unii oameni zidesc,le pasa...altii sunt doar trecatori vremelnici....veniti doar la o "priveala" prin vietile noastre.
Focul ce unii il poarta din Hristos si pentru Hristos,altii doar citesc si predau despre el.
Unii se cred puternici si sunt dispretuitori,altii sunt smeriti si isi pun nadejdea doar in Dumnezeu!
Incepe o noua zi , o noua provocare.
Porniti cu Dumnezeu la drum si orice piedica El sa o dea deoparte!"

În sfârșit ascultat


 ‚Astăzi vine străinul care propovăduiește calea lui Isus!’ Un orb de 75 de ani a întrebat ce înseamnă toată larma aceasta, iar apoi a rugat să fie dus și el în ‚sala lui Isus’. Abia a ajuns acolo, că misionarul a pășit în față și a citit: Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” Aceasta era o muzică cerească pentru bătrân; el a sărit imediat în picioare, a bătut din palme și a strigat: ‚Mulțumesc, mulțumesc, domnul meu! Aceasta este exact ce-mi trebuie, pentru aceasta m-am rugat atâția ani.’ Oamenii au zis: ‚Afară cu el; este nebun!’ Dar el a continuat: ‚Nu, nu sunt nebun. Acum am ce-mi trebuie și ce am căutat atâția ani.’ Predica a fost terminată fără vreo altă întrerupere, iar misionarul a plecat mai departe.
În Tshaktu, în provincia chineză Fukien a fost construită o capelă de misiune; sosise ziua când trebuia să fie deschisă și pe toate străzile se vorbea despre lucrul acesta:

Șase luni mai târziu misionarul a venit iar la Tshaktu; atunci învățătorul băștinaș i-a prezentat șapte persoane care doreau botezul. Printre ei era și prietenul nostru orb. La botez, cei convertiți trebuiau să povestească adunării ce a făcut Domnul pentru sufletele lor și cum i-a atras la El. Apoi, când și orbul a început să-și povestească biografia, toți ascultau cu emoție adâncă. El spunea: ‚Aveam 25 de ani când mi-am dat seama, ca mulți alții, că idolatria este deșertăciune. Așadar, cum mergeam foarte întristat, am văzut într-o dimineață pe câmp, răsărind în est minunata minge de foc; am căzut jos și m-am închinat soarelui cu vorbele: ‚O, soare, ia povara de pe inima mea!’ Se făcuse seară și soarele era gata să apună; atunci m-am rugat iar: ‚O, soare, înainte să pleci, lasă-mi o binecuvântare și ia povara de pe inima mea!’ În felul acesta mă închinam la soarele care răsărea și apunea, dar povara de pe inima mea nu s-a ușurat. Odată când am străbătut iar câmpurile, mi-am zis mie însumi: ‚Poate că te-ar putea ajuta luna.’ Și m-am rugat lunii timp de douăsprezece luni. Dar nici soarele, nici luna nu mi-au pus pace în inimă. De aceea am încercat cu stelele strălucitoare și le-am chemat un an; nici ele nu m-au putut ajuta. Acum m-am aruncat într-o zi la podea și am spus: ‚Dacă există un stăpân peste stele, o, descoperă-mi-Te!’ Dar n-a venit nici o voce din înalt și astfel mi-am continuat obosit și trist drumul prin lume, până am devenit un bătrân orb. În urmă cu șase luni am auzit mișcarea de pe străzi și am mers să-l ascult pe străin. Acolo am aflat cine este marele Dumnezeu peste toți și cât de mult iubește El oamenii și cum L-a dat pe Fiul Său pentru păcatele mele, pentru a mă salva pe mine. Aceasta era mai mult decât puteam înțelege. De aceea am sărit în picioare și am strigat: ‚Aceasta este exact ce-mi trebuie!’ Astăzi stau aici pentru a fi primit în Biserica lui Isus Hristos. Deci acum pot să spun ca Simeon: „Acum, slobozește în pace pe robul Tău, Stăpâne’; căci L-am găsit pe Mântuitorul meu și povara de pe inimă mi-a fost luată.’

  Mesagerul crestin
Minunatele cai si calauziri ale lui Dumnezeu

Cum a venit un jurnalist la Mantuitorul


Într-o zi senină, însorită, în toamna anului 1837, domnea mare bucurie într-o casă din satul Tshang, situat în provincia Shansi, din sudul Chinei. Bătrânului învățător Hsi (se pronunță Și) i se născuse al patrulea fiu. Din toate părțile veneau oamenii, pentru a-i aduce tatălui felicitările lor, iar inima mamei s-a bucurat de darurile bogate care au fost trimise pentru noul-născut.

Înconjurat cu dragoste de părinții și frații lui, copilul a crescut, un băiat vesel și bucuros, dar care uneori era îngrijorător pentru anii lui. Deja în cea mai timpurie copilărie îl nelinișteau întrebări ciudate, iar teama de moarte făcea ca viitorul să i se pară misterios și groaznic. Nimeni nu știa despre aceasta. Copiii încă nu vorbesc despre asemenea lucruri. Dar în țările păgâne îndepărtate, ca în țara aceasta, micile suflete caută claritate asupra enigmelor vieții; micile inimi sufereau în tăcere, pentru că nu găseau niciun răspuns. Oamenii mari uită adesea lucrul acesta sau nu-i înțeleg. Poate de aceea copiii mici se atașează cu o asemenea dragoste, de Mântuitorul, Care vorbește inimilor lor și îi înțelege mai bine decât o mamă. Ce semnificație adâncă zace în cuvintele Lui: „Împărăția cerurilor este a celor ca ei”.

Dar micul Hsi nu știa nimic despre prietenul copiilor. Nici el, nici ai lui n-au auzit vreodată ceva despre dragostea vreunui Mântuitor. Nici un mesager al Domnului nu venise până acum în provincia lor. Singurul lucru pe care l-au obținut din îndepărtatele țări creștine era această „asa fetida străină”, acest opiu distrugător.

Uneori băiatul mergea cu frații lui în munți, la templu, care nu era departe de locul lui natal. Cu venerație pășea pe poarta mare, care era păzită de idoli pregătiți de război și străbătea tăcut odăile întunecoase, unde preoții își cântau rugăciunile de neînțeles. Nori groși de tămâie îngreuiau respirația. Sunete joase de clopote sau bătăi tari de gong răsunau don nou în încăperile lungi, de pe ai căror pereți se holbau la el din toate părțile idoli oribili. Plin de fiori de groază și indispoziție, băiatul fugea de obicei repede din templul întunecos și se grăbea înapoi la casa lui modestă și prietenoasă.

Mai înspăimântătoare erau pentru el sălile templului din oraș, în care erau prezentate în mod înfiorător chinurile iadului. Expresia îngrozitoare s-a întipărit adânc în sufletul lui, iar băiatul s-a întors acasă, pentru a retrăi totul încă o dată în vise pline de spaimă, la care el nu se îndoia nici o clipă că asemenea chinuri îl așteptau în țara misterioasă, dincolo de mormânt. De multe ori, în nopțile de vară ieșea afară, singur cu întrebările lui fără răspuns și privea visând cu ochii deschiși, în sus, spre luminosul cer înstelat. ‚Ce rost are viața pe lumea aceasta? Oamenii nu pot obține binele. Iar la sfârșit?’ – El avea o vagă presimțire că sufletul lui este nemuritor: dar în mâhnirea lui fără nădejde a părăsit-o și plângea, pentru că nu vedea nici o cale cum ar putea să scape de spaima lumii de dincolo.

Dar împreună cu alți băieți era plin de viață și mișcare. Mintea lui luminată și ființa lui plină de caracter l-au făcut curând preferatul tatălui. Frații mai mari, deși puțin invidioși, erau totuși mândri de talentul lui și-l îndemnau să învețe cu râvnă la școală. ‚Poți să obții bogăție și onoare și chiar să ajungi mandarin’, spuneau ei. ‚Ce folos să fii mandarin?’ gândea copilul. ‚Mai curând sau mai târziu tot trebuie să murim.’ Mergea totuși la școală și muncea cu hărnicie. Dar în taină venea mereu peste el frica misterioasă. Prin nimic nu se putea scutura de ea și cu cât creștea el, cu atât mai mult se mărea și ea.

În acest timp creștea în Vestul îndepărtat, într-un mare oraș englezesc, un alt copil, în mijlocul unui mediu creștin. În timp ce micul Hsi plângea pentru întrebările lui fără răspuns, acest copil, care era cinci ani mai mic, învăța în poala mamei sale să cunoască Cuvântul lui Dumnezeu, despre Isus, Mântuitorul, Cel care dezleagă enigmele vieții și dă sufletului pace cu Dumnezeu și viața veșnică. După mai bine de treizeci de ani mâna lui Dumnezeu a făcut ca aceștia doi să se întâlnească. În acel vechi oraș chinezesc trebuia Hsi, cel deștept, învățatul căzut în patima opiului, să-l vadă în sfârșit pe David Hill, slujitorul serios trimis de Dumnezeu, pe al cărui chip deja părea să strălucească pacea lui Dumnezeu și dragostea Lui. Dar aceasta încă nu s-a petrecut și încă va dura mult până atunci; vor mai trece mulți ani grei între timp. Dar Dumnezeu pregătea deja de atunci răspunsul la stăruința inconștientă a copilului.

Tânărul Hsi era deja de câțiva ani la școală, când bunul, bătrânul tată, care-și simțea sfârșitul aproape, a socotit că venise timpul să-și însoare fiul favorit. Îi dăduse o educație bună și s-a îngrijit de viitorul lui atât cât a putut de bine. Acum îi mai rămânea să împlinească ultima datorie părintească: să organizeze nunta fiului său în mod tradițional. Mica mireasă era deja de mult aleasă și cu toate că nimeni din familia mirelui, cu atât mai puțin băiatul însuși, n-o văzuse vreodată, totuși au fost schimbate darurile obișnuite, iar hârtiile roșii au fost completate cu grijă, prin care unirea celor doi devenea de nedesfăcut.

În sfârșit, ziua nunții a fost stabilită, iar scaunul miresei împodobit luxos a fost trimis acolo, pentru a aduce în noua ei patrie fetița care plângea. A fost pregătită pentru ea o cameră, ai cărei pereți au fost îmbrăcați cu tapet nou și ale cărei ferestre au fost acoperite cu hârtie nouă (în loc de sticlă). În mijlocul curții, unde se adunase o mare mulțime de oameni, stătea o masă frumoasă cu arborele genealogic și două pahare mici cu vin. După ce trimișii s-au întors și au lăsat jos scaunul miresei, fata tăcută și reticentă a fost dusă de către femei la masa la care stăteau mirele cu tatăl și prietenii lui. Mica siluetă era învăluită de tot și nimic n-o putea determina să-și ridice privirea. Ea a îngenuncheat în fața mesei, a atins pământul de trei ori cu fruntea, pentru a aduce omagiu pământului, cerului și strămoșilor. După ce mirele a făcut același lucru, mireasa a fost așezată la capătul de jos al mesei și i s-a dat un pahar mic cu vin, din care trebuia să guste în timp ce mirele, de pe locul de onoare, bea și el dintr-al lui. Apoi au fost inversate paharele și iar s-a sorbit din ele; cu aceasta actul solemn a fost încheiat. Mica mireasă va fi dusă acum în odaie și sub ochii mulțimii care căsca gura, cumnatele ei i-au aranjat podoaba de pus pe cap și ținuta, așa cum se cuvine unei femei măritate. În timp ce se făceau observații în gura mare despre statura ei, hainele ei, zestrea ei, ea stătea tăcută de tot acolo, cu ochii lăsați în pământ și încerca să-și înăbușe atât râsul cât și plânsul. Între timp, mirele cu tatăl lui și cu oaspeții stăteau la ospățul festiv. Oare se gândea el la copila tânără, a cărei față încă n-o văzuse? A simțit după aceea dorința s-o protejeze și s-o mângâie în singurătatea ei? A trebuit să asculte toate vorbele despre ea. Dar n-avea voie să meargă la ea și a durat mult până ce tradiția i-a permis o convorbire cu ea. Curând tânăra făptură s-a obișnuit suficient cu noile relații, ca să poată participa la treburile casei. Ea îi slujea bărbatului ei și socrilor și încerca să împlinească regulile care erau pentru femei: „Fii totdeauna modestă și respectuoasă în comportare. Dacă ai făcut un bine, nu vorbi despre el; dacă ai făcut un rău, nu-l scuza. Suportă cu răbdare toate batjocurile și toate insultele. Teme-te doar de un lucru: să faci nedreptate. Du-te târziu la culcare și scoală-te la primii zori ai dimineții. Nu refuza să faci niciodată un lucru pentru că este greu și nu face un altul superficial pentru că ți se pare ușor. Fii temeinică în tot ce faci și rezolvă-ți treaba într-o ordine precisă. Fii serioasă și rezervată. Rămâi mereu în disciplină și slujește-ți bărbatul. Ai mare grijă la pregătirea mâncării lui și nu pierde din vedere să aduci la timpul potrivit jertfele poruncite strămoșilor.”

Când a avut loc nunta, Hsi avea 16 ani, iar mireasa era aproximativ doi ani mai tânără. Părea că el ține la ea cu mare dragoste, iar ea a înțeles ce a spus Confucius despre ascultarea femeii: „Femeia trebuie să fie supusă bărbatului. Ea nu poate întreprinde nimic de capul ei. La început trebuie să asculte de tatăl ei, apoi de bărbatul ei. Niciodată nu are voie să îndrăznească să-și impună propria părere. Bărbatul trebuie să conducă, iar femeia trebuie să asculte. Aceasta este relația corectă.”

În vremea aceea tânărul Hsi a intrat la o universitate publică și s-a supus pregătirilor deosebite pentru primul său examen. El l-a luat cu distincție și a bucurat inima tatălui său. Despre anii următori este puțin de spus. Treptat au intervenit schimbări în cercul familiei. Mama murise deja cu ani în urmă și o a doua căsătorie a avut loc. Apoi a murit și tatăl și în sala strămoșilor au fost ridicate panourile lor, iar copiii s-au închinat la ele. Mai târziu moștenirea a fost împărțită între cei patru frați. Cel mai tânăr a primit o casă confortabilă cu moșii și clădiri anexe și a avut înaintea lui perspectiva unei cariere strălucite ca învățat.

Înconjurat de foarte multă fericire și respectat de toată lumea, tânărul Hsi devenea bărbat și câștiga tot mai multă influență în satul lui și în tot districtul. Era deștept și ambițios; ținta lui era să avanseze în lume și să obțină demnitatea de mandarin. Nimeni nu putea bănui că adânc în lăuntrul lui era un dor nepotolit, căci lumea cu toate strălucirile ei n-l putea satisface. Ca în zilele timpurii simțea nevoia să fie dezlegat de tot, de el însuși, de temerile lui, de gândurile la viitor. Dar pe dinafară era un bărbat de caracter și dârz, care, așa cum părea, se consacra întru totul urmăririi planurilor sale. Talentul lui înnăscut de conducător, mintea lui ascuțită și darul lui strălucit de orator l-au făcut curând bărbatul cel mai respectat din tot ținutul și dacă erau cumva certuri de aplanat și situații complicate de soluționat, se adresau lui Hsi. Dar în ciuda tuturor succeselor strălucite, lăuntric nu era nici fericit, nici mulțumit și l-a durut și faptul că a rămas fără moștenitori. La aceasta a contribuit pierderea tinerei lui soții, care după puțini ani a slăbit continuu și a murit. În mâhnirea adâncă de după moartea iubitei lui neveste, Hsi a fost mânat mai mult ca oricând la meditație asupra întrebărilor care i-au apăsat inima deja pe când era copil, când medita la ‚de unde’ și ‚încotro’ și la scopul vieții sale. Studiul științei nu i-a adus niciun răspuns, învățătura lui Confucius n-a potolit setea sufletului său; nici o rază de lumină nu era aici pentru întunericul mormântului, nici o mângâiere pentru biata lui inimă. Într-adevăr, Confucius a marcat în regulamentele sale cele mai minunate idealuri; dar elevii lui au fost nevoiți a recunoaște că era o prăpastie adâncă între principii și împlinirea acestora, iar pe un bărbat ca Hsi, lucrul acesta îl umplea cu o durere profundă. De asemenea, învățătura lui Confucius a lăsat omul total în întuneric cu privire la întrebările cele mai profunde ale existenței. Într-adevăr, ele au dat instrucțiuni în legătură cu îndatoririle oamenilor unii față de alții; dar n-au spus nimic despre legătura lor cu vreo putere superioară, nimic despre o viață după moarte, nimic despre un suflet nemuritor și legătura lui cu Dumnezeu. Dar poate ar putea Hsi să găsească într-o altă religie ceea ce caută? Căci China are trei religii sau, de fapt, o religie de stat, învățătura lui Confucius și trei secte; cea a învățaților (un fel de Confucianism purificat), a budiștilor și a taoiștilor. Când nici budismul, căreia mama lui i-a fost devotată, nu i-a adus nicio satisfacție, s-a îndreptat spre taoism, a cărui învățătură despre sufletul nemuritor l-a atras, căci voia să aibă viață, viață veșnică, care putea birui mormântul și putea ridica sufletul din legăturile pământești. Dar ca mulți înaintea lui, a fost și Hsi dezamăgit și un adânc strigăt de durere a răbufnit din sufletul lui, care niciodată nu auzise cuvântul: „Veniți la Mine, Eu vă voi da odihnă!”

La nici 30 de ani, Hsi s-a îmbolnăvit. Cu toate că o a doua căsătorie părea să aducă o vreme lumină în existența lui, curând l-a cuprins totuși din nou teamă lăuntrică și deznădejdea, cu o nouă forță și l-a doborât de tot la pat. Prieteni buni care l-au vizitat, l-au sfătuit să încerce pipa cu opiu pentru amorțirea durerilor lui. Cu groază a refuzat nefericitul om acest gând; văzuse destul din consecințele îngrozitoare ale fumatului de opiu. ‚Numai foarte puțin, numai un fum’, a șoptit ispititorul. Hsi a cedat; mașinăria de opiu a fost așezată lângă patul lui și n-a durat mult și a ajuns un rob al acestui viciu, care i-a mistuit capacitățile fizice și psihice. Hsi încerca, desigur, să se elibereze, conștient de rușinea în care ajunsese; dar zadarnic. Viciul îl ținea strâns, ca și cu niște gheare lacome; trebuia mereu să întindă mâna după otravă și părea că nu mai trăiește decât pentru opiu. Cu îngrijorare adâncă privea mâhnirea nevestei lui și o deznădejde îngrozitoare punea stăpânire pe el, când devenea deplin conștient de constrângerea lui înfiorătoare. Iar atunci când, ca urmare a unei secete persistente a izbucnit o foamete grea în Shansi, nenorocirea a atins punctul culminant și afară și înăuntru.

Atunci, într-o zi, a venit din orașul P’ing-yang știrea că ar fi sosit acolo doi străini, bărbați tineri, care purtau haine chinezești și voiau să învețe limba. Aceasta era nemaiauzit. Numai o dată au fost văzuți aici doi străini, care au petrecut, în tranzit, o zi în oraș. Dar aceștia doi voiau să rămână. Oare ce să însemne aceasta? Hsi a primit vestea cu nemulțumire și totuși cu mult interes. Se spunea că au vorbit despre închinarea la singurul Dumnezeu adevărat, care este invizibil și totuși prezent peste tot. Cum se poate așa ceva?” Și cum ar putea El să asculte rugăciuni? Mandarinul orașului era prea ocupat, ca cineva să poată merge la el cu probleme personale. Asemenea învățătură era, desigur, falsă și nebunească; dar religia proprie era mai bună? De câte ori n-a văzut și el în ultima vreme, că oamenii, când în ciuda rugăciunilor și a jertfelor insistente încă tot n-a venit ploaia, și-au luat idolii din templu și i-au aruncat în soarele arzător, ca să învețe să cunoască ei înșiși starea lucrurilor și nevoia. Dar când nici aceasta n-a folosit la nimic, a trebuit și Hsi să-și dea seama că ei sunt neputincioși, că sunt doar imagini deșarte. Oare nu existau, totuși, puteri superioare? – Ah, dacă ar fi adevărat, cum au povestit străinii, că inima Dumnezeului celui mare este plină de dragoste pentru oameni, că oricine se poate apropia de El și că poate fi sigur că va fi ascultat! Cer n-ar da Hsi pentru o asemenea credință!

Către Anul Nou, când foametea a atins punctul ei culminant, Hsi a auzit că străinii s-au mutat spre sud și că au relatat despre nenorocirea îngrozitoare pe care au văzut-o. O mare parte a populației murise din lipsă de hrană. Într-adevăr, a venit vestea că stăpânirea a început să împartă alimente, după ce au fost trimiși bani din Vest. Dar până în provincia Shansi încă nu ajunsese niciun ajutor și Hsi știa că în noul an vor muri mase și mai mari de oameni, dacă nu va fi adusă curând alinarea suferinței.

Între timp, tinerii misionari englezi au ajuns pe coastă. Raportul lor a stârnit cea mai adâncă milă. Fuseseră ceruți telegrafic bani din Anglia, iar unul dintre cei doi s-a întors pentru a împărți alimente. Împreună cu el era un misionar mai în vârstă, David Hill; acesta era acum în drum spre P’ing-yang și se apropia timpul când el și Hsi trebuiau să se întâlnească. Cei doi străini au fost primiți cu sentimente împărțite. Majoritatea poporului și împreună cu ei mandarinii erau recunoscători pentru darurile pe care le-au adus. Dar învățații erau nemulțumiți că s-a permis străinilor să locuiască printre ei. În spațiile nefolosite ale templului lui Buddha au fost alese camerele cele mai bune și pregătite pentru primirea celor doi misionari. Au ajuns la sfârșitul lui mai și curând au câștigat încrederea băștinașilor, căci purtau haine chinezești, cunoșteau tradițiile și obiceiurile țării și au salvat sute de la pieire, prin alimentele pe care le-au împărțit. Ei erau sprijiniți de misionari în orice privință și în decursul verii li s-a pus la dispoziție o locuință confortabilă, care a devenit prima casă creștină, primul stabiliment de misiune din partea de sud a provinciei Shansi. Râuri de binecuvântare au pornit din această localitate; căci prin munca începută aici, au fost câștigate sute de suflete pentru Isus. Cei doi prieteni lucrau cu devotament neobosit pentru Domnul lor, Care le-a dat făgăduința și însărcinarea: „Vă voi face pescari de oameni.”

Hill avea pe inimă să ajungă pe cât posibil la toate sufletele și avea impresia că trebuia să se întâmple ceva deosebit pentru a trezi interesul celor învățați, care încă stăteau rezervați față de munca lor, cu neîncredere și împotrivire. Atunci i-a venit ideea să dea premii pentru cele mai bune tratate pe teme creștine. Numai cei învățați puteau să participe la concurs; iar studiul necesar pentru pregătirea temei, obliga concurenții să mediteze asupra lucrurilor dumnezeiești. El știa că la începutul toamnei învățați din toate părțile țării vor veni în capitală, ca prin susținerea unui alt examen, să obțină un rang mai înalt. Această ocazie favorabilă nu trebuia să treacă nefolosită. Cu ajutorul prietenului său, Hill a pregătit repede diferite tractate, care trebuiau puse alături de o invitație tipărită, la concurs. La jumătatea lui septembrie 1879 învățații s-au revărsat într-acolo și cu toate că numărul lor a fost redus prin foamete, totuși la examen au participat 6-7000. Când după trei zile, obosiți de muncă, au părăsit marea sala de examen, stăteau pe drumul care duce spre poartă doi europeni în haine chinezești, care înmânau fiecăruia câte un pachețel cu foi diferite. Învățații surprinși primeau politicos darul, unii chiar păreau a fi bucuroși și recunoscători. Puțin bănuiau acești domni, câtă nădejde plină de dor și ce dorință profundă umplea inima misionarilor care stăteau așa de liniștiți acolo; ei nu știau câtă rugăciune se înălțase cu mult înainte, ca Dumnezeu, Domnul, nu numai să salveze pe unii dintre ei, ci aceștia, apoi, să poată fi folosiți și ei spre mântuirea altora.

Dar „aceștia sunt toți băieții?” Nu, omul potrivit, pe care voia Dumnezeu să-l ungă, nu era printre învățați. Unul dintre ei, din sudul provinciei, nu venise. Interesul său pentru studii literare treptat a dispărut de tot. Un sclav al opiului, lipsit prin boală și deznădejde de toată elasticitatea spirituală, - nimeni nu părea să fie mai departe de binecuvântarea Evangheliei ca Hsi din Tshang. El abandonase acum de tot căutarea adevărului, care în anii timpurii fusese atât de puternică în el și nu-l cuprindea nici cea mai slabă dorință de a cunoaște noua religie, care venise atât de aproape de el. Da, îi ura pe străini și credea toate grozăviile care se povesteau despre ei. Dacă i-ar fi văzut pe misionari la intrarea în sală, ar fi trecut pe lângă ei plin de dispreț și cu siguranță ar fi fost de ajuns o privire spre fața lui dură, care purta urmele evidente ale viciului opiului, pentru a le lua orice nădejde a posibilității unei salvări pentru el. Dar între miile de învățați din Shansi tocmai el era omul pe care voia Dumnezeu să-l salveze și să-l binecuvânteze și peste care El voia să toarne uleiul ungerii Duhului Său. Fie că Hsi a venit sau nu la examen, năvodul aruncat aici trebuia să-l prindă; căci căile lui Dumnezeu sunt minunate și Lui nimic nu-i este cu neputință.

Examenul trecuse. Mulțimea învățaților s-a întors în țară și peste tot se vorbea despre străinii care au pus premii așa de valoroase pentru cea mai bună lucrare. Chiar dacă demersul lor a fost privit cu mare neîncredere, totuși un număr de bărbați a decis să participe la concurs.

‚Frate Hsi’, a strigat într-o zi un învățat chinez. ‚Unde ești? Vino și privește aceste foi. Tu ești exact omul pentru tratate literare; aceasta este o bună ocazie pentru tine să arăți ce poți și să câștigi bani.’

‚Ce s-a întâmplat?’ a răspuns învățatul și venea încet încoace din ultima cameră, ieșind din miasma puternică a opiului. ‚Ce s-a întâmplat? Aduci vești de la examen? ‚Bineînțeles, Hsi! Unii l-au luat cu cinste și au primit decorații mari. Dar privește aceste hârtii pe care le-au adus; citește-le și spune-ne ce părere ai despre ele.’ Așa că Hsi a citit vecinilor uimiți, care veniseră cu el în cameră, cu voce tare, accentuată, următoarele:

„Pentru că dorim să facem foarte limpede și inteligibil drumul spre cer, am pus șase întrebări și rugăm prea supus pe învățații provinciei Shansi, să ne împărtășească gândurile lor asupra acestora, dezbătând fiecare temă într-un studiu separat:

4. Unde este izvorul adevăratei învățături sau calea cea dreaptă?
5. Cum se face îmbunătățirea inimii?
6. Ce părere aveți despre rugăciune?
7. Răsplătirile și pedepsele divine.
8. Este permis să ne facem imagini ale lui Dumnezeu?
9.                  Cum poate fi suprimat viciul fumatului de opiu?
  Misionarul englez Li.”
O listă cu premiile stabilite, din care primul se ridica  aproximativ la 140 mărci și diferite tractate creștine care tratau temele amintite, au fost alăturate textului. Cititul a fost de multe ori întrerupt prin exclamații și mai ales ultima temă a găsit o aprobare generală. ‚Aceasta este o temă pentru tine, Hsi’, a remarcat unul cu o figură batjocoritoare. ‚Dar de ce să scrii numai despre o singură temă? Doar sunt stabilite patru premii, Scrie un studiu pentru mine și unul pentru tine.’ ‚Și pentru mine unul.’ A strigat un altul. ‚Aceasta pare să fie o ocazie excelentă de a câștiga banii străinilor’, a zis omul care adusese hârtiile. ‚Dar ce părere ai despre vrăjitoriile lor? Toată treaba aceasta este ciudată. Nu te temi că ajungi sub vreo influență magică, dacă intri în relații cu ei?’
Îndelung și cu grijă a citit Hsi hârtiile iar și iar. Era ceva neobișnuit la mijloc; dar nu putea descoperi ce era. Întrebările păreau așa de normale și simple și trebuiau să stârnească mare interes. De multe ori a auzit despre străinul Li, care locuia numai la două mile depărtare de el. Bineînțeles, relatările despre el erau foarte contradictorii. Unii povesteau că face mult bine, în timp ce alții susțineau exact contrarul. Dar, în orice caz, nu era deloc nevoie să vină în contact personal cu străinii. Nu putea dăuna să studieze și să scrie liniștit în propria lui cameră. Astfel s-a copt treptat în Hsi, în ciuda mizeriei sale trupești și morale, decizia de a participa la concurs. Acum urma o cercetare zeloasă a textelor creștine însoțitoare. Părea că-l învăluie ceva din entuziasmul de altădată pentru studiu și cu cât citea mai mult, cu atât creștea interesul lui. De-ar fi auzit asemenea învățături pe vremuri, toată viața lui ar fi fost alta. Dar acum normal că nu mai era posibilă nicio întoarcere, chiar dacă noua învățătură ar fi adevărată. Era destul de simplu de vorbit despre calea cea dreaptă și despre îmbunătățirea inimii; dar cine ar putea ajunge în realitate la țintă? Rugăciunea ar fi, desigur, foarte bună pentru aceia care aveau trecere pe lângă idoli; poate ar fi fost în stare prin aceasta să scape de iad și să dobândească slava cerului. Dar pentru el, ruinatul fumător de opiu, nu mai era nici o nădejde, nici în lumea aceasta, nici în cealaltă. Chiar dacă ar exista într-adevăr o forță care ar putea elibera un om din încătușarea viciului și i-ar face posibil începutul unei vieți noi, atunci cel puțin nici el, nici altcineva din ținut n-au auzit despre ea.
Între timp David Hill s-a întors din nou în casa lui din P’ing-yang și acum punea zelos în ordine premiile promise. 120 de lucrări sosiseră din toate părțile provinciei. Acestea au fost citite întâi de învățați chinezi competenți, care le-au ales cu grijă pe cele mai bune și i le-au prezentat lui Hill. Când a fost făcut cunoscut rezultatul final, Hsi a aflat spre bucuria lui că a câștigat trei premii.
Dar acum banii trebuiau luați în primire. Hsi era ferm hotărât să nu ajungă în contact direct cu străinii și de aceea l-a rugat pe fratele soției sale, să-l însoțească în călătoria la P’ing-yang. Aici acesta trebuia să intre în casa misionarului și să ia argintul, în timp ce Hsi urma să-l aștepte la o oarecare depărtare. Zis și făcut. Amândoi bărbații au mers în oraș, iar Liang, cumnatul, a intrat în casa străinului. David Hill s-a bucurat că venise câștigătorul premiului și a ieșit afară ca să-l salute politicos. El citise cu mare interes lucrarea excelentă și dorea mult să aibă o convorbire cu autorul. Dar de îndată ce l-a zărit pe tânărul țăran, a știut că era vorba de o eroare. ‚Am onoarea să vorbesc cu învățatul Hsi?’ a întrebat el prietenos. ‚O, nu,’ a replicat bărbatul cel tânăr; ‚sărmanul meu nume este Liang. Am venit din însărcinarea cumnatului meu, pentru a lua în primire premiul lui.’ ‚Domnul meu’, a sunat răspunsul neașteptat, ‚ banii nu pot fi predați decât autorului personal; am deci rugămintea ca acesta să se deranjeze personal până la mine.’
Cu toate că Hsi a fost foarte neplăcut impresionat de această știre, a trebuit totuși să se decidă să intre în casa străinului. Într-o oarecare măsură liniștit că un chinez prietenos i-a deschis ușa, a pășit în camera de primire, a acceptat ceașca de ceai oferită, a dus-o chiar la buze, dar nimic nu l-a putut determina să bea vreo picătură din ea. Apoi, pașii care se apropiau i-au atras atenția. Un bărbat destul de înalt, slab, în haine chinezești a intrat în cameră. Hsi a auzit pe cineva spunând: ‚Profesorul Li.’ Hsi s-a ridicat imediat și a mers în întâmpinarea străinului până la jumătatea camerei, cu o plecăciune adâncă, fără a îndrăzni, totuși, să-l privească pe temutul om. Hill i-a întors plecăciunea politicoasă și l-a rugat insistent să ocupe locul de onoare, în timp ce el se așeza la capătul de jos al mesei. Vocea prietenoasă a făcut impresie asupra lui Hsi, iar când misionarul s-a întors ca să toarne ceai proaspăt pentru musafirul lui, a îndrăznit, în sfârșit, să-l privească. Ani de prejudecăți și toate suspiciunile s-au topit ca zăpada în soarele de primăvară, când a privit chipul plin de pace, luminos al lui David Hill. Mai târziu, Hsi a spus odată despre acel moment: ‚O privire, un cuvânt, a fost destul. Cum lumina zilei izgonește întunericul, așa a împrăștiat prezența lui Hill zvonurile nebunești pe care le auzisem despre el. Toată teama mea dispăruse, sufletul meu era liniștit. Am privit în ochii lui prietenoși și m-am gândit la cuvintele: dacă inima unui om nu este cum trebuie, lucrul acesta se va putea citi în ochii lui. Această față îmi spunea că mă găseam în prezența unui om sincer, bun.’
Așa au fost făcuți cei doi să se întâlnească. În sfârșit stăteau unul lângă altul: elevul lui Confucius și slujitorul lui Dumnezeu, a cărui întreagă inimă dorea să conducă acest suflet la Isus. El și-a exprimat aprecierea favorabilă asupra lucrărilor excelente. După ce a fost băut ceaiul, a luat banii și i-a dat lui Hsi, care i-a luat în primire cu asigurări repetate ale nevredniciei sale și s-a pregătit apoi imediat de plecare. Hill era destul de înțelept pentru a nu-l reține. Și nici n-a pomenit nimic despre o revedere, în timp ce își lua prietenos rămas-bun. Foarte bucuros pentru marea sumă de bani, Hsi s-a grăbit acasă, iar ai lui au fost bucuroși să-l vadă din nou acasă.
În timpul zilei următoare, Hill a stat mult în rugăciune înaintea Domnului. Apoi, într-o dimineață, a apărut un străin în satul Tshang și a întrebat de Hsi. Era primul elev și prietenul lui Hill, Song, care i-a împărtășit învățatului uimit, că misionarul dorea să-i vorbească într-o problemă importantă. Hsi s-a așternut imediat la drum; invitația îi plăcea, iar de data aceasta nu-i era frică. După un salut politicos, Hill i-a spus că are nevoie de ajutor pentru lucrările și studiile lui creștine și a încheiat cu vorbele: ‚Domnule Hsi, vreți să fiți profesorul meu?’ Desigur, cu plăcere.’ a replicat învățatul bucuros. ‚Sunt pregătit să vin la dumneavoastră, dacă rudele mele nu au nimic împotrivă.’ Dar acestea aveau, normal, multe de obiectat și nu voiau să audă nimic despre propunere. Cum? El să devină profesorul unui străin, să-i citească cărțile, să locuiască în casa lui și să-l ajute la lucrurile lui tainice? Nu, era nemaiauzit. Așa că domnul Hill a trebuit să fie anunțat că soția și soacra lui Hsi nu vor să-și dea acordul.
Dar cât de mare a fost mirarea lui Hsi și a familiei sale, când domnul Hill a trimis un mesaj politicos cu conținutul că el va purta de grijă doamnelor și va avea în vedere bunăstarea domnului Hsi și că el acum nu dorește ca domnul Hsi să vină în casa lui. Acest răspuns a venit foarte neașteptat și a distrus aproape toate prejudecățile. Dacă străinul avea atâta înțelegere pentru ceea ce este drept și bun, atunci nu putea fi așa de rău. De aici înainte Hsi a reușit curând să obțină consimțământul celor două femei. Dar i-au smuls promisiunea de a se întoarce după zece zile și i-au spus că dacă atunci nu vor fi vizibile la el schimbări în rău, ele nu vor mai avea obiecții.
Astfel s-a petrecut lucrul neașteptat, aproape de necrezut, Hsi s-a mutat la David Hill. Istețul învățat, acest fumător de opiu, cu tot trecutul lui trist și întunecat, cu dorurile lui nepotolite, cu încătușările lui – el venea acum pentru prima dată sub influența prezenței unui creștin adevărat și devotat, care umbla pe urmele lui Hristos. – Viața din căminul liniștit și prietenos a făcut de la început impresie puternică asupra lui Hsi. Fără a fi indiscret, observa totuși tot ce se petrecea. Ce-i drept, nu lua parte la rugăciunile de dimineață și de seară, pentru că privea disprețuitor, de sus la oamenii inculți care se adunau acolo. Când nu studia cu Hill sau nu îi instruia pe vizitatorii din camera de primire, majoritatea timpului îl petrecea cu fumatul și cititul, în camera lui. El nu bănuia cu cât interes și cu câtă mijlocire îl înconjura permanent prietenul creștin. După zece zile Hsi s-a întors acasă, potrivit promisiunii sale. Pentru că n-au fost observate la el schimbări păgubitoare și nici nu s-au găsit în hainele lui nici un mijloc de a vrăji sau altceva suspect, i s-a permis curând să-și împlinească dorința și să accepte din nou îndatoririle care îi deveniseră dragi.
Hill se ruga acum mai mult ca oricând pentru convertirea profesorului său. Dar cu el vorbea puțin despre acest lucru. El avea încredere în puterea unui alt glas, care vorbea în aceste zile învățatului mândru. Pe masa din cămăruța lui Hsi se afla un Nou Testament. El trebuia să-l aibă pentru răsfoit, pentru că Hill în studiile lui făcea mereu referiri la această Carte. Dar oare numai de aceea lua Cartea atât de des în mână? De ce stătea ore întregi aplecat deasupra ei, uitând de toate celelalte? Era mai mult decât o carte pentru el, devenise revelarea lui Dumnezeu, care îi spunea toate acele lucruri după care inima lui tânjise cu dor fierbinte timp de mulți ani. Treptat, în timp ce citea, viața lui Isus a devenit pentru el o realitate minunată. Începea să înțeleagă că marele Răscumpărător n-a fost numai om, ci Dumnezeu, Dumnezeu Însuși, care a luat chip de om, dar fără păcat. Toate îndoielile au dispărut. Dorința veche, nestinsă l-a cuprins iar, dorința eliberării de păcat, de propriul lui „eu”, de teama morții și un dor profund de lumină asupra viitorului tainic i-au străpuns inima. Pe deasupra i-au devenit tot mai insuportabile povara vinei sale, chinul conștiinței și conștientizarea că zăcea în legăturile indisolubile ale opiului. În sfârșit, când sentimentul nevredniciei i-a devenit mai copleșitor ca oricând, a căzut într-o seară în genunchi și a citit în adâncă umilință istoria sfântă a suferințelor lui Isus, moartea și învierea. Atunci a început să-i devină clar că suferința acestui minunat Isus este în legătură cu el, cu păcatul și cu nevoia lui. Când a ajuns la textul despre grădina care se numea Ghetsimani, inima lui ferecată s-a deschis. Prezența lui Dumnezeu l-a umbrit și era ca și când ar fi auzit strigătul Răscumpărătorului: „Sufletul Meu este întristat de moarte.” În inima lui a apărut minunata revelație: El mă iubește și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine. Duhul Sfânt a venit peste el, iar el s-a predat deplin și fără rezerve Răscumpărătorului lumii, Dumnezeului și Domnului său. Cuvintele nu pot descrie lucrul acesta. Minunea cea mare se petrecuse. Isus cel viu era prezent în încăperea liniștită; inima lui emoționată a atins cu credință deplină poala hainei Lui și s-a tămăduit. Sufletul lui a fost salvat. Cu lacrimile șiroind, omul salvat, născut din nou, stătea în genunchi înaintea Domnului său, lăudându-L. Era singur cu Dumnezeu lui.
Apoi a făcut o altă experiență minunată. Cum odinioară Isus personal i s-a revelat lui Saul din Tars, când a văzut strălucind o lumină, prin care pentru el s-au stins pentru totdeauna toate celelalte lumini, tot așa a avut și Hsi în primul ceas al noii sale vieți, o revelație a Mântuitorului înviat. Ce-i drept, n-a văzut o statură vizibilă; dar pe când stătea așa îngenuncheat în camera liniștită, i-a fost descoperit așa de minunat, prin Duhul Sfânt, Isus personal, Cel viu, Cel prezent, încât toată viața lui de mai târziu a stat sub influența acestei întâlniri dumnezeiești. El L-a recunoscut aici nu numai ca pe Mântuitorul lui, ci și ca pe Stăpânul și Domnul lui. La certitudinea care l-a făcut fericit: El m-a răscumpărat, s-a adăugat recunoașterea și mai minunată: sunt proprietatea Lui pentru timp și veșnicie, ca de acum înainte să trăiesc pentru El și să-I slujesc. Cele vechi s-au dus, toate lucrurile s-au făcut noi. Hsi și-a părăsit în acea seară camera ca un înviat în Hristos; o viață nouă stătea înaintea lui.
Radiind de fericire, Hsi s-a dus la Song, ca să povestească ce a făcut Isus pentru el. Ce schimbate erau acum sentimentele lui față de omul bătrân, pe care înainte îl evita pentru că era neînvățat și creștin! Însuflețit de dorința de a-L mărturisi pe Isus acum și public, l-a rugat pe Hill, prin Song, să-l primească în adunarea credincioșilor. Mare a fost dezamăgirea lui, când cel trimis s-a întors cu rugămintea să mai cumpănească problema și să nu facă un pas pripit. ‚Spune-i domnului Hill că acum mă închin lui Dumnezeu ca Tatălui meu în Isus Hristos, pentru că El mi s-a descoperit în Cuvântul Său prin Duhul Sfânt. Recunosc că sunt un păcătos și că am meritat osândă veșnică. Dar știu, de asemenea, că Isus a iertat vina mea, că El a dobândit pentru mine și mi-a dat mântuirea deplină și viața veșnică.’ Astfel i-a răspuns Hsi domnului Hill. Dar Hill l-a rugat încă o dată, acum personal, să mai verifice câteva săptămâni serioasa problemă. Dar când Hsi a ripostat trist, aproape plin de reproș: ‚De azi și până la moarte, da, până în veșnicie, niciodată, niciodată nu mă voi mai lăsa de Isus’, atunci Hill nu s-a mai opus; căci și-a dat seama că Dumnezeu Însuși Își făcuse lucrarea cu și în acest bărbat. Așa că Hsi a fost acceptat în adunare și începând de atunci a putut să aibă parte de binecuvântarea părtășiei copiilor lui Dumnezeu.
Dar n-avea să umble mult timp în lumina neîntunecată a soarelui; curând calea lui a trebuit să treacă prin umbra morții. Satan era pregătit să folosească toate mijloacele pentru a recâștiga prada smulsă de la el.
Curând după convertirea sa, lui Hsi i-a devenit clar că ar trebui să renunțe la fumatul de opiu. Deja de mult își dorea să se elibereze de această înlănțuire. Dar el n-a fost niciodată legat cu lanțuri. Dar acum situația era altfel; el era proprietatea lui Isus; și el știa ce a cerut  Mântuitorul lui de la el, știa că El putea să-i dăruiască și înfăptuirea. În orice caz, el trebuia imediat, de tot și pentru totdeauna să rupă cu păcatul.
Atunci a intervenit vrăjmașul. S-a iscat o luptă îngrozitoare și ceea ce a îndurat Hsi în acele zile, vorbele nu pot să descrie. Dorința mistuitoare după opiul obișnuit i-a cutremurat trupul; apă i-a șiroit din ochi; o epuizare groaznică l-a copleșit; amețeală și frisoane, dureri mari și sete arzătoare l-au chinuit într-un mod îngrozitor. Șapte zile aproape nu s-a atins deloc de mâncare și nu putea găsi odihnă nici culcat, nici șezând. O frică de moarte aproape insuportabilă l-a cuprins și pe lângă aceasta știa că doar câteva fumuri din pipa de opiu l-ar transfera în vise plăcute. Dar a rezistat în puterea lui Dumnezeu, iar mijlocirea prietenilor lui l-a înconjurat. La urmă a venit peste el ca o revelație, că temerile prin care are de trecut nu provin numai din starea fizică, ci că o putere dușmănoasă stă în spatele lor. În suferința lui, Hsi a devenit tot mai conștient de prezența și puterea lui satan, care amenința să-l învingă. Dar bărbatul neajutorat s-a bazat cu toată energia pe Dumnezeu și a dus lupta în puterea Mântuitorului său. Agățându-se tare de EL, își aducea adversarul în fața lui Dumnezeu și îi striga într-una: ‚Satan, ce poți tu să-mi faci? Viața mea este în mâna lui Dumnezeu. Am abandonat opiul și prefer să mor, decât să slujesc în continuare păcatului!’ În ceasurile suferințelor celor mai mari era auzit frecvent suspinând tare: ‚Chiar dacă ar trebui să mor, totuși nu mă voi mai atinge niciodată de opiu. Doamne Isuse, ajută-mă să biruiesc!’
În sfârșit, după zile lungi și neliniștite, privirile lui au căzut pe Biblia deschisă la Ioan 14 și au rămas agățate de cuvântul „Mângâietor”. Când a citit mai departe, a ajuns la convingerea că numai prin Duhul Sfânt  a putut fi biruită puterea vrăjmașului. El n-a înțeles prea mult din aceasta, dar a stăruit către Domnul să-l umple cu Duhul Sfânt și să-l lase să aibă parte din belșug de sprijinul Duhului Sfânt. Și a primit un răspuns minunat. Un torent de viață părea să-i inunde trupul, teama și lupta au încetat și pacea i-a umplut inima. ‚Ceea ce oamenii și medicamentele n-au putut, a făcut Dumnezeu’, relata el însuși. ‚Începând din acea clipă, trupul meu a fost vindecat. Și de atunci știu că fără credința vie în Isus, Fiul lui Dumnezeu, este imposibil să rupi cu viciul opiului.
Minunat de repede s-a dezvoltat viața nouă în Hsi, după acea luptă decisivă. Lung fusese timpul de pregătire, dar apoi el a învățat și a experimentat adesea în puține ore, ceea ce alții află abia după ani.
Începând de atunci Hsi a ajuns la certitudinea că Dumnezeu vrea să-l folosească drept unealtă în munca printre compatrioții lui; dar încă nu vorbea despre slujba deosebită la care l-a chemat Domnul. În sentimentul nevredniciei lui voia să aștepte liniștit până, poate peste ani, Dumnezeu îi va arăta limpede planurile Lui.
Era înainte de toate dorința lui, să vestească în patria lui că a fost salvat prin harul lui Dumnezeu. El a obținut un scurt concediu și s-a grăbit spre satul lui, Tshang. La vizitele de mai înainte a fost mereu salutat cu multă bucurie; acum era altfel. S-a văzut imediat că s-a petrecut o schimbare în el și s-a crezut că era vrăjit. Și încetase să fumeze opiu! Aceasta era nemaiauzit, ca un om să fie eliberat după atâta timp de acest viciu! Străinul trebuie să fie cu siguranță un vrăjitor. Zadarnic s-a chinuit Hsi să le explice rudelor sale, că puterea lui Dumnezeu l-a dezlegat și l-a salvat prin Isus Hristos. Cu cât mărturisea mai mult despre Isus cel viu, cu atât mai agitați și mai supărați deveneau ei. Iar când le-a spus chiar, că idolii trebuie îndepărtați, atunci indignarea și mânia lor n-a mai cunoscut margini.
Dar Hsi a insistat cu mare hotărâre, ca propria lui casă, cel puțin pe dinafară, să fie curățată de urmele idolatriei. Foarte prietenos și cu dragostea a încercat să le explice motivele sale, soției și bătrânei lui soacre; dar i s-a răspuns cu ocări și reproșuri, așa încât a hotărât să mai aștepte răbdător o vreme. În acest timp, soția lui își dădea seama tot mai mult, ce schimbări avantajoase se petrecuseră în înfățișarea și ființa bărbatului ei. Niciodată nu l-a cunoscut așa de politicos și iubitor, așa de liniștit și prietenos; cu siguranță că se petrecuse ceva foarte ciudat. Astfel că furtuna s-a potolit treptat, cu toate că nu era totul aplanat. Dar Hsi a putut nestingherit să ia toți idolii și să-i ardă. Apoi s-a întors din nou în oraș, încredințându-și casa și familia în paza Dumnezeului celui viu.
Apoi au urmat două luni liniștite și fericite, în timpul cărora Hsi a rămas ca profesor în casa misionarului. Dragostea lui pentru Hill creștea zilnic și lucrul acesta făcea ca acela să aibă o foarte benefică influență asupra lui. Fericirea părtășiei profunde a fost tulburată numai de vestea că prietenul lui va trebui să-l părăsească în curând și că apoi, probabil, pe pământ n-o să se mai revadă.
Dar ceasul despărțirii s-a apropiat prea repede. Primăvara venise și abundente câmpuri cu cereale promiteau o recoltă bogată. Foametea trecuse. Veneau misionari și mii de Biblii au fost răspândite în Shansi. Suflete au fost salvate și puteau arăta altora calea spre viață. A fost aprinsă o lumină, care nu mai trebuie să se stingă niciodată. Munca de pionierat a lui David Hill fusese făcută. După o absență de doi ani, el s-a întors din nou la stabilimentul misiunii sale, la Hankau, în centrul Chinei. Și pe cine l-a destinat Domnul să muncească în continuare în lucrările începute? Putem spune că Hsi, pe care l-a atras la El pe căi așa de minunate, ar trebui să aibă o parte însemnată în această lucrare. Așa că Hsi stă încă pe ogorul care arată alb și copt pentru recoltat. Harul Domnului să fie cu el!

  Mesagerul crestin
Minunatele cai si calauziri ale lui Dumnezeu 

Staruinta..

.... Alte două profeţii pe care le-am citit adesea şi asupra cărora am cugetat mult mi s-au ivit în minte în clipa aceea tot cu atâta putere...